Suntem în a 42 săptămână a anului, care este guvernată de Mercur, de aceea ea ne aduce, mai multă agilitate, maleabilitate şi felxibilitate; Mercur în trigonocraţie în semnul Balanţei ne dă posibilitatea de a negocia, de a discuta, de a comunica cu cei din jur, cu o mai mare uşurinţă decât deobicei. Cu toate acestea, mai ales marţi, miercuri şi joi este bine să fim mai prudenţi, pentru că este Lună Plină Miercuri şi pentru că Mercur şi Neptun formează un trigon care ne aduce inspiraţie dar şi neatenţie sau un aer distrat care ne împiedică să observăm corect detaliile, sau să ne lăsăm pur şi simplu duşi de val.

Joi mercur va părăsi semnul Balanţei şi va trece în semnul Scorpionului, de unde ne face mult mai curioşi, indiscreţi, introspectivi şi foarte bine focusaţi asupra ideilor noastre.

Vineri, formează trigon cu Chiron, ceea ce aduce inspiraţie, idei salvatoare, capacitatea de a ne vindeca de propriile temeri şi fantasme, generate cu ajutorul minţii.

Aspecte interesante formează şi Venus, care de duminică a trecut în semnul de exil al Scorpionului, făcând ca noi să fim mult mai pragmatici, mai centraţi pe propria persoană, părând sau chiar fiind mult mai egoişti. De aici formează sextile cu Pluton şi Chrion, dar şi opoziţie cu Jupiter.

Primele două aspecte ne aduc în prima parte a săptămânii posibilitatea de a analiza activităţile cotidiene, de a ne extinde universul afectiv, de a ne exterioriza sentimentele, de a face reînnoiri în plan afectiv.

În schimb opoziţia dintre Venus şi Jupiter, face ca începând de joi să fim mai vanitoşi, mai mândri şi lipsiţi de scrupule, exagerând în tot ceea ce facem, ignorând sentimentele celor din jur, judecând pe oricine şi orice. Din acest motiv se vor amplifica tensiunile cu cei din jur, iar discuţiile contradictorii şi certurile vor fi la ordinea zilei.

Un alt aspect important al acestei săptămâni este Luna Plină care are loc miercuri la ora 5.06, Soarele având aliat pe Saturn, cu care formează conjuncţia exactă anuală vineri, din acest motiv, se poate spune că această Lună Plină aduce asumarea unor responsabilităţii, cam impuse ce este drept, constrângeri, limitări, restricţii necesare potolirii impulsivităţii, dar şi stopării acţiunilor greşite. De cealaltă parte, Luna este conjunctă cu Lilith, ceea ce cu siguranţă face ca instabilitatea noastră emoţională să fie maximă, iar evenimentele care au loc să fie necesare pentru înţelegerea greşelilor, a erorilor spirituale, fiind momentul să ne intensificăm relaţia cu Dumnezeu.

Conjuncţia Soare Saturn, de vineri, de la ora 00.12, are loc într-un context foarte important, într-o zi de mare sărbătoare creştină – Sfânta Parascheva, care ne ajută să ne modelăm profund personalitatea, ne creşte potenţialul spiritual, ne aduce maturitate, ne ajută la asumarea unor noi responsabilităţi.

Legat de această mare sărbătoare trebuie spus că faptul că are loc într-o zi de vineri, îi creşte şi mai mult forţa, fiind ştiut faptul că Sfânta Parascheva este asociată cu Sfânta vineri în tradiţia populară românească. Duminica este cea mai importantă zi a săptămânii din punct de vedere al sacralităţii, iar ziua de vineri o urmează în rost. În unele părţi e considerată „jumătate de duminică”, în altele, sora ei mai mică.
Imaginarul popular o descrie pe Sfânta Vineri ca fiind o bătrână blajină, îmbrăcată în alb, cu un toiag în mână, de multe ori plină de răni, pentru că unele femei necredincioase lucrează de ziua ei. Este considerată protectoarea animalelor sălbatice şi a copiilor. Odinioară era respectată de toată lumea prin post şi rugăciune, era numită împărăteasa văzduhului, cea care păzeşte toate lighioanele pământului, iar o eventuală întâlnire cu ea nu putea fi decât benefică. 

Copiii o cunoşteau din basme şi poveşti, din poezioarele învăţate de la bunici: „Vineri avea un ficior/ şi-l purta domnişor./ El plângea şi lăcrăma/ Da’ nime nu-l auzea…”. Descân­tă­toarele o invocau şi ele pentru a spori puterea tămăduitoare a plantelor de leac.

Ţăranii credeau în ea, considerând-o o divinitate ocrotitoare şi bună, un fel de Mumă a Pământului: „Vinerea este o babă bătrână şi miloasă, care serveşte pe Dumnezeu. Ea este foarte sfântă şi locuieşte înspre miazănoapte”. Însă era bine ştiut că, dacă nu o respecţi cum se cuvine, poate deveni  răzbunătoare „vineri, cine coase îşi coase gura, cine toarce îşi toarce maţele, cine sparge ou face culcuş moroilor în casa lui, cine-şi taie unghiile îşi pune spini  pe calea pe care o trece desculţă, cine se spală pe mâini nu are parte de colivă, cine aţâţă focul îşi aţâţă flacăra de sub cazanul în care are să fiarbă în iad…” (Th. D. Speranţia – „Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgâneşti”).

Aceeaşi imagine cumplită a Sfintei Vineri, descrisă de ţăranii din Muntenia în cercetările lui Speranţia, o întâlnim şi în povestea unei bătrâne din Maramureş, consemnată de etnologul Pamfil Bilţiu: „La noi nu se lucrează în nici o vinere din săptămână. Nu se toarce. Nu se face în cuptor pâine. Nu se moaie rufe. Da’ odată nu am ştiut  şi m-am dat  şi am făcut foc în cuptor şi am muiat haine, ce nu era slobod. Noaptea am visat că a venit la mine un om tare hâd şi tot a vrut să-mi bage nişte fuse-n ochi. Avea atâtea fuse câte degete avea la o mână. Era o matahală mare şi neagră tătă huc, ca dracu’. Eu, de spaimă, i-am spus  la o femeie bătrână, care mi-a spus: – No, aista-i semn. Ţi s-a arătat ca să nu mai lucri altu’ vinerea, că, de mai lucri, poţi păţi mai rău. Poate veni şi Marţolea şi toată te răsuceşte şi te bolnăveşti, de şi mori”.
Vinerea Mare şi îngropatul verii

În Calendarul Pastoral, data de 14 octombrie este considerată zi de soroc, stâlp între vară şi iarnă, fiind ziua în care se dă drumul berbecilor în turmele de oi pentru împerechere. I se mai spune Vinerea Mare, Nunta Oilor sau Năpustitu’ Berbecilor. Astfel, în funcţie de împerecherea, gestaţia, fătatul şi înţărcatul mieilor, Calendarul Pastoral împarte anul în două anotimpuri egale, străjuite de Sâmedru (26 octombrie) şi Sângiorz (23 aprilie). 

Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, Vinerea Mare marchează „deschiderea ţarinilor pentru păşunatul devălmaş, organizarea turmelor pentru iernatul transhumant, începerea coborârii oilor în zonele de iernat, angajarea ciobanilor  pentru noul sezon pastoral, slobozirea berbecilor la turmele de oi, organizarea unor târguri de toamnă unde se valorificau produsele turmelor de oi, se făceau praznice pentru morţi şi se împărţeau ofrande”. 

Despre vreme se spune că la 14 octombrie se îngroapă vara, că aşa cum va fi timpul în această zi se va menţine până la Sf. Dumitru. Se mai crede că dacă nu plouă până la Cuv. Parascheva, iarna vine mai devreme.  În zorii acestei zile, ciobanii merg să vadă cum s-au culcat oile, convinşi fiind că, dacă le găsesc dormind grămadă, va fi iarnă grea, iar dacă, dimpotrivă, le găsesc împrăştiate, vor avea parte de o iarnă blândă. De acum, ţăranii se aşteaptă să ningă, pentru că „Vinerea Mare se pregăteşte să cearnă pentru noi făina sa, care este pentru noi zăpada” (Th. D. Speranţia). Aşa că, începând din această zi, leagă căruţele sub şoproane şi pregătesc săniile, nu mai pornesc la drum lung şi îşi fac proviziile pentru iarnă.

 

 „Norul acesta trebuie să se împrăştie”, mă gândeam eu în timp ce mă chinuiam să descopăr semnele galbene de pe pietre şi de pe copaci, care marcau Drumul. Trecuse o ora de când nu vedeam la doi paşi, iar eu cântam pentru a-mi goni frica, aşteptând să se întâmple o minune. Înconjurat de ceaţă, singur în lumea aceea ireala, am început, încă odată, să vad Drumul spre Santiago ca pe un film, din clipa când oamenii îl văd pe erou făptuind ce nu înfăptuia nimeni.
În sală, oamenii cred că asemenea lucruri se petrec numai la cinema. Dar eu eram acolo, trăind această situaţie în viaţa reala. Pădurea devenea tot mai tăcută, iar negura începea să se lumineze. Poate că ajunsesem la capăt, dar lumina aceea mă zăpăcea şi picta totul în jur cu culori misterioase şi înspăimântătoare. Deodată, ca printr-o scamatorie, negura a dispărut cu totul. Şi în faţa mea, încrustată pe înălţimea muntelui, se afla Crucea. Am privit în jur, am văzut marea de nori din care ieşisem şi altă mare de nori chiar deasupra capului. Între aceste două oceane, vârfurile cele mai semeţe şi vârful Cebreiro cu Crucea. M-a cuprins o mare dorinţă de a mă ruga. În ciuda dorinţei, n-am reuşit însă să scot un cuvânt. La vreo suta de metri mai jos, un sătuc cu vreo cincisprezece case şi o bisericuţă începură să-şi aprindă luminile. Măcar aveam unde-mi petrece noaptea. Un miel rătăcit sui muntele şi se aşeză între mine şi Cruce. M-a privit cam speriat. Mult timp am rămas contemplând cerul aproape negru, Crucea şi mielul alb de la picioare.
– Doamne, am spus, în sfârşit. Nu sunt ţintuit pe cruce, şi nici n-o văd aici. Crucea este goală şi aşa trebuie să rămână mereu, pentru că timpul Morţii a trecut. Crucea aceasta era simbolul Puterii infinite pe care toţi o aveam, dar care era ţintuită şi moartă pentru om. Acum, această Putere renaşte pentru viaţă, fiindcă am străbătut drumul oamenilor obişnuiţi, şi în ei am găsit chiar secretul Tău. Şi Tu ai străbătut drumul oamenilor obişnuiţi. Ai vrut să ne arăţi de ce eram în stare, dar noi n-am vrut să ascultăm. Ne-ai arătat ca Puterea şi Gloria erau la îndemâna tuturor, dar viziunea brusca a puterii noastre a fost prea mult pentru noi. Noi te-am crucificat nu pentru ca eram nerecunoscători cu Fiul lui Dumnezeu, ci pentru ca ne era foarte frică să ne acceptam propria noastră putere. Cu timpul şi prin tradiţie, ai devenit doar o divinitate depărtată, iar noi ne-am reluat destinul nostru de oameni. Nu există nici un păcat în a fi fericit. Câteva exerciţii şi o ascultare atenta ajung unui om ca sa-si împlinească cele mai imposibile vise.

Mielul se ridica si eu l-am urmat. Ştiam unde avea să mă ducă şi, în pofida norilor, lumea devenise transparentă pentru mine. Chiar dacă nu vedeam Calea Lactee pe cer, eram sigur că există şi că arată tuturor Drumul spre Santiago.

Am mers în urma mielului care se ducea spre sătuc – şi el tot Cebreiro se numea, ca şi muntele. Acolo se petrecuse un miracol cândva – miracolul de a transforma ceea ce faci în ceea ce crezi. Era Secretul spadei mele şi a Straniului Drum spre Santiago. Pe când coboram muntele, mi-am amintit povestea.
Un ţăran dintr-un sat vecin a suit ca să asculte slujba la Cebreiro, pe o furtună teribilă. Slujba o ţinea un călugăr aproape lipsit de credinţă, care în sinea lui dispreţuia sacrificiul ţăranului. Dar în momentul glorificării, la slujbă, prescura se transformă în carnea lui Iisus, iar vinul – în sângele Lui. Relicvele încă mai sunt acolo, păstrate în capela cea mica, o comoara mai mare decât toate bogăţiile Vaticanului. M-am dus la capela construită de ţăran şi de călugăr, care după aceea a devenit credincios. Nimeni nu ştie cine au fost aceştia. Două pietre funerare fără nume, în cimitirul alăturat, marchează unde le-au fost înmormântate oasele. Dar nu se poate şti care e mormântul călugărului şi care al ţăranului. Fiindcă, pentru ca să se petreacă un Miracol, trebuie ca două forţe să lupte Lupta cea Dreapta. De atunci, de câte ori mă aflu în faţa unei provocări importante, îmi amintesc de istoria minunii de la Cebreiro. Credinţa are uneori nevoie să fie provocată pentru a se putea manifesta. Paulo Coelho