Astăzi sărbătorim Cinzecimea sau Coborârea Sfântului Duh denumită în popor şi Rusaliile, pentru ca darul Duhului sa vina, trebuia ca Hristos sa plece; Cincizecimea pune cu adevarat in lumina misiunea Duhului, in raport cu Hristos, in vietile noastre.

Cincizecimea este naşterea din nou, duhovnicească, a omului în Sfântul Duh şi Revelaţia definitivă a tainei treimice, în întrupare, Dumnezeu Se naşte în trup, Se face om. Începând de la Cincizecime, omul, prin harul Duhului Sfânt, poate deveni Dumnezeu, după cum ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog:

 Prin Duhul Sfânt, Cuvântul Tatalui pătrunde în noi, ca în sânul Fe­cioarei, noi ÎI primim, iar El Se face în noi asemenea unei seminţe. Şi noi ÎI zămislim, nu trupeşte, cum L-a zămislit de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria, ci duhovniceşte, dar cu adevărat.

 Avându-şi obârşia în plenitudinea Revelaţiei treimice, revărsarea Duhului Sfânt este desăvârşirea acesteia. Astăzi Sfântul Duh începe o nouă şi tainică cunoaştere, o singură adorare a Sfintei Treimi.

 Iată de ce prima zi după Cincizecime este închinată Sfintei Treimi, sărbătoarea de astăzi ne învaţă că Duhul Sfânt şi Cuvântul sunt de nedespărţit în acţiunea lor de manifestare a Tatalui: sunt „cele doua mâini ale Sale” şi totuşi inefabil distincte, ca doua Persoane purcezând din Acelaşi Tată. Astfel, Duhul Sfânt nu este subordonat Fiului, nu este o funcţie a Cuvântului, ci este al doilea Mângâietor şi, după cum spu­ne Sfântul Grigorie de Nazianz: „Este un alt Mângâietor… ca şi cum ar fi un alt Dumnezeu”.

„În ziua aceea veţi cunoaşte ca Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi… Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu ăi Tatal Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el… acestea vi le-am spus fiind cu voi, dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Îl va trimite Tatăl, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu”

 Aceasta ne ajută să înţelegem mai bine atât densitatea cât şi origi­nalitatea acestei sărbători. Nu este vorba să înţelegem Cincizecimea ca o simplă consecinţă sau ca o continuare a întrupării Cuvântului ci, să descoperim că Cincizecimea este a doua lu­crare a Tatălui: după ce Hristos Şi-a încheiat misiunea şi S-a întors la Tatăl, Tatăl îl trimite pe Duhul Sfânt în persoană. Acesta era ţelul şi rostul întregii lucrări mântuitoare a lui Hristos, cre­dincioşii să primească Duhul Sfânt, ne învaţă Sfântul Simeon Noul Te­olog.

Cincizecimea era totodată şi sărbătoarea secerişului în toi, prilej cu care se aduce la altar cel dintâi snop, pârgă a noii recolte. Secerişul este sărbătoarea culegerii roadelor, a împlinirii nădejdilor puse în grăuntele de grâu. Şi aici se observă o rânduială tainică: Sfântul Duh, vine spre a desăvârşi lucrarea Fiului, coboară tocmai în acea zi când poporul prăznuieşte minunea – căci minune este – prefacerea seminţei aruncate în pământ în snop încărcat de boabe, din care se va plămădi pâinea. Este o sărbătoare a plenitudinii, a abundenţei, care se află într-o tainică corespondenţa cu caracterul misiunii Duhului Sfânt.

De sărbătoarea Rusaliilor aparţin o sumedenie de datini, credinţe şi rituri religioase populare, legate de pomenirea generală a morţilor din sâmbăta precedentă (Sâmbăta morţilor sau Moşii de vară).

Numele acestei sărbători stă în legătura, desigur, cu vechea sărbătoare romană Rosalia, când se puneau trandafiri pe morminte, dar peste aceasta s-au adăugat fel de fel de alte tradiţii (ca Rusalcele slave, un fel de zâne ale apelor, asemănătoare sirenelor), inclusiv o umbra de creştinism popular (rusaliile ar fi, bunăoară, fiicele lui „Rusalim împărat”, personificare a Ierusalimului biblic). Rusaliile, considerate îndeobşte totuna cu ielele, sunt zâne rele, care-i pocesc pe oameni sau le iau minţile. Pentru a se feri de ele, oamenii trebuie să poarte asupra lor frunze de pelin, iar dacă le întâlnesc, să nu le vorbească. Fiind zâne ale apelor, de ziua lor e bine să nu te scalzi, căci te paşte înecul. Legat de Rusalii este şi faimosul  joc al căluşarilor (executat de cete de flăcăi), dans ritual de origine străveche dacică cu funcţie magică, capabil sa vindece relele cauzate de iele.

Pentru majoritatea populaţiei, Căluşul este doar un dans popular de mare virtuozitate, jucat de bărbaţi care poartă un costum numai al lor, ale cărui dominante cromatice sunt albul şi roşul, elemente la care se adaugă beţele încrucişate pe piept, clopoţeii din jurul brâului, pintenii de la opinci, o împodobire în general exagerată la prima vedere prin multitudinea paietelor, a mărgelelor şi a oglinjoarelor prinse de cămăşi, de pălăriile maiestuoase (creeaţii ale ultimilor ani). La acestea toate, se adaugă şi un baston special de căluşar. Iniţial, Căluşul s-a practicat numai de Rusalii. Acum se joacă tot timpul anului ignorându-i-se funcţiile primare.

Ca să înţelegem de ce se numeşte căluş, trebuie să ne întoarcem la calendarul vechi, popular, unde perioada de frig şi întuneric era patronată de LUP, (lupul fiind asociat cu Luna, de aici vorba bine cunoscută : “urlă ca lupul la lună”) iar perioada de lumină şi căldură este patronată de CAL, calul fiind asociat cu soarele. Se cuvine să accentuez că Rusaliile, această mare sărbătoare creştină cu vechi origini mitologice s-a născut din ritualurile de pomeire a morţilor. Acum se fac pomeni şi se împart vase de lut pline cu apă, orez fiert în lapte şi miere, colaci şi fructele care se coc în această perioadă. Se crede că asemeni Ielelor, Rusaliile sunt fiinţe fantastice, duhuri ale râurilor, lacurilor, pădurilor şi câmpiilor, îmbrăcate în rochii lungi, albe, în stare să-i ademenească pe tineri prin farmecul lor către apele adânci unde îi îneacă.
În cercetările sale, Romulus Vuia, scrie referitor la această sărbătoare: “Pe plaiurile Traciei şi ale Phrygiei, patria rozei şi a vinului, unde contrastele între anotimpuri erau atât de izbitoare, reîntoarcerea verii a fost celebrată cu un fast deosebit de populaţia tracă. Mulţimea cuprinsă de o adevărată nebunie a dansului, cu capetele împodobite cu flori, inunda grădinile şi dumbrăvile înflorite şi în sunetele muzicelor şi cântecelor, se învârteau în hore şi alte dansuri bahice, care se transformau în adevărate orgii. Timpul cel mai potrivit pentru această serbare au fost zilele înfloririi rozelor în mai sau iunie, când vegetaţia exhuberantă atingea culmea dezvoltării sale, în pragul zilelor calde ale verii, când această pompă de flori va fi schimbată în curand în belşugul dătător de fructe. De la acest cult al rozelor, a primit această serbare denumirea de Rosalia”. (originea jocului de Căluşari, Studii de Etnografie şi Folclor, Bucureşti, 1975, pag 115-116).
Ca şi în perioada Paştelui, acum cerurile sunt deschise, cei plecaţi ‘’în lumea fără dor”, se întorc acasă. Pentru a-i primi cum se cuvine, se fac pomenile amintite. Pentru a-i ajuta să se întoarcă de unde vin, pentru a le aminti cărarea, se presară drumul dintre casă şi mormânt cu frunze de nuc. Cu sau fără voie, ei pot să le facă rău celor rămaşi pe lumea aceasta. Aici intervine rolul căluşului: înlătură forţele malefice care se pot “încuiba’’ în comunitate. Căluşul luptă împotriva Ielelor numite şi Rusalii, vindecă bolile provocate de acestea, apără holdele de grâu împotriva furtunilor şi a grindinilor care mai apar câteodată în această perioada, apără vitele de boli, ajută femeile sterile să poată avea copii, ajută tinerele necăsătorite să-şi pună în valoare frumuseţea şi disponibilitatea de a iubi şi de a fi iubite. Există un sâmbure de legendă care spune că această practică a căluşului ar fi fost inventată chiar de Diavol. Diavolul doreşte ca lumea să vină către el aşa cum a venit la Iisus atunci când a intrat triumfal în Ierusalim călare pe un asin. Diavolul doreşte să vină mulţi bărbaţi către el, călări pe cai. Explicaţia alăturării Diavolului de Căluş, se poate face şi prin faptul că oamenii se temeau că fac un mare păcat şi că în felul acesta se îndepărtau de biserică şi de Dumnezeu. Astfel, în toată perioada Rusaliilor, cetele de căluşari dormeau sub streaşina bisericii şi în loc de steagul pe care şi l-au însuşit ulterior, purtau în fapt, praporii de la biserică. Pentru a înţelege cu adevărat spiritul Rusaliilor şi practica acestui dans, se impune marcarea momentelor principale ale vieţii căluşului în ordinea lor cronologică.
-Naşterea Căluşului are loc în a patra miercuri după Paşti, numită şi Strodul Rusaliilor când, Vătaful, Mutul (în unele localităţi şi Căluşarii) merg la pădure pentru alegerea unei prăjini înalte de 4, 5 metri din care vor constitui steagul Căluşului.
-Legarea steagului (se ciopleste din lemn un fel de cioc al steagului care se leagă în vârful acestuia ori se păstrează în traista mutului. Acest cioc este considerat ca fiind ceva diavolesc şi odată legat în vârful steagului sau pus în traista mutului nu mai trebuie atins decât la ultima etapă când se îngoapă Căluşul.)
-Jurământul căluşarilor se depune pentru 3, 5 sau 7 ani, şi odată depus, căluşarii devin personaje sacre. Jurământul este un prag al celor iniţiaţi şi se depune departe de comunitate, undeva în pădure în timpul răsăririi soarelui. După depunerea jurământului, căluşarii sar steagul
-Ridicarea steagului în poziţie verticală (aşa va sta pe toată perioada desfăşurării obiceiului, fiind dat în grija unui stegar).
-Jucarea Căluşului (desfăşurarea propriu-zisă a obiceiului, în mijlocul comunităţii).
-Moartea şi îngroparea Căluşului (marţi, în a 3-a zi de Rusalii, la apus).
Căluşul, în afară de căluşarii propriu-zişi, are personaje cu roluri binedeterminate cum ar fi Vătaful şi Mutul, despre care am pomenit până acum în treacăt.
VĂTAFUL este cel care căuta în interiorul comunităţii, bărbaţi mai tineri sau mai vârstnici care erau buni dansatori, aveau o condiţie fizică corespunzătoare efortului pe care urmau să-l facă, cu o anumită ţinută morală pentru că intrau în posesia unor taine pe care nu aveau voie să le divulge, fapt pentru care depuneau jurământul. Vătaful, de asemenea, tocmea lăutarii care urmau să susţină muzical, Căluşul; la finalul fiecarei zile, îi plătea de regulă în bani dar şi în produse (mălai, făina, brânză, lapte ori legume).
MUTUL, împreună cu Vătaful, îi instruia pe căluşarii începători, începând de la explicarea figurilor de dans până la transmiterea unui fel de cod secret al Căluşului. Tinerii erau conduşi în pădure de Vătaf şi de Mut, într-un loc netulburat de oameni, unde în timp ce primeau explicaţiile pline de rigoare, se ardeau ritualic plante halucinogene pe care aceştia le inhalau. Mutul şi Vătaful se îngrijeau de asemenea de reintegrarea celor tineri din Căluş în comunitate, la finalul sărbătorii Rusaliilor. Când Căluşul era în plină manifestare în comunitate, Mutul trăia un adevărat jurământ al tăcerii, de aici denumirea de “mut”. El este un personaj aparte, ales de comunitate, nu de Vătaf. Trebuia să întrunească multe calităţi: să fie rezistent la efort, să aibă simţul umorului şi prin tot ce făcea să stârnească în acelaşi timp şi hazul şi teama. Era îmbrăcat sărăcăcios, peticit chiar, hainele îi erau murdare, pe faţă purta tot timpul o mască făcută din piele de iepure, avea la umăr o traistă plină cu plante de leac, din care când vrea şi cui vrea da câte un firicel. Purta o sabie de lemn vopsită în roşu, (culoare despre care noi copii, credeam că provine de la sângele Ielelor pe care le omorâse Mutul), cu care trasa întotdeauna un cerc imaginar pe care dansatorii îl respectau, legând hora chiar pe linia respectivă. Mutul avea puteri depline, putea să sărute fetele şi femeile măritate, putea să se urce pe case, pe garduri, prin pomi, putea să facă gesturi obscene cu un “phalus” de lemn vopsit şi el în roşu pe care îl ţinea ascuns sub un şorţ, roşu de asemenea. Mutul nu depunea jurământul, dar era temut şi respectat. El întruchipează spiritul divin al calului, precum şi sacrificiul prin moarte (masca mutului este îngropată odată cu steagul şi ciocul Căluşului). Mutul şi Vătaful rezolvau toate problemele care se năşteau, inclusiv aceea de a se depune încă o dată jurământul dacă ei considerau că acest lucru se impunea la un moment dat.
Lăutarii erau tocmiţi din satul respectiv sau dintr-unul vecin pentru a asigura contra-cost muzica, ritmică pe care căluşarii dansau, pe toată perioada sărbătorii de Rusalii.
Desfăşurarea propriu-zisă a practicii Căluşului, era considerată rit de recuperare a sănătăţii, şi nu o practică vrăjitorească.
Acolo unde se ştia că există un bolnav bănuit a fi fost lovit de Iele, vreun “luat din Căluş”, se deplasau lăutarii şi aveau sarcina de a-i cânta uşor melodille din Căluş, în timp ce bolnavul era întins pe pat şi avea faţa acoperită. Dacă în timp ce i se cânta, bolnavul îşi mişca mâinile sau capul în ritmurile melodiei, se considera că este vindecabil şi devenea unul dintre aceia care urmau să fie puşi în mijlocul horei lângă steag, fără să-l atingă. Căluşarii dansau în cerc în jurul lui, îl săreau din când în când, în timp ce hora era condusă în sensul invers al acelor ceasornicului. De asemenea avea loc în acest timp, sacrificarea unei găini negre, căreia după ce i se rupea gâtul, era băgată într-o oală de ceramică şi apoi oala se spărgea. Se credea astfel că Diavolul din om trece în găina adusă lui ca jertfă. În acest timp Căluşarii rupeau hora, de teamă că Diavolul să nu-şi găsească “culcuş” în vreunul dintre ei. Despre această practică, avem însemnări importante vechi, de la Dimitrie Cantemir în “Descriptio Moldavie”:”după ce bolnavul era întins pe pământ, ei încep jocurile lor şi la un anumit loc al cântecului îl calcă pe rând de la cap până la călcâiu, apoi îi şoptesc nişte cuvinte anume compuse poruncesc ca boala să iasă. Dacă au respectat aceasta de trei ori în trei zile, adeseori răspunde succesul speranţei şi boli foarte grele…sunt alungate astfel cu puţin lucru.”
În satul meu Beuca, Teleorman, exista obiceiul ca mamele să-şi dea copii până în doi ani să fie jucaţi în hora de căluşari pentru a fi voinici asemeni acestora. Dacă vreun copil era bolnav, se lega de mijlocul unui căluşar o hăinuţă de-a pruncului. Se poate spune că la Căluş, participa toată suflarea satului:
“De la ăl ţinut în braţă,
Pân` la ăla cu mustaţă,
Nu mustaţă oareşcare,
O mustaţă de ninsoare.
De la ăl cu ţâţa-ngură,
Pân` la muma a bătrână”.
Se mergea cu Căluşul din casă în casă. Căluşarii jucau în bătătură şi gospodarul punea lângă steagul din mijlcul horei, sare, apă, grâu şi lână, simboluri ale fertilităţii. Femeile şi fetele, indiferent de vârstă, legau câte un tulpan, o batistă ori bete la brâul căluşarilor, pentru dobândire de noroc şi sănătate.
Prin tot ce fac practicanţii Căluşului, doresc să se asemene cu caii: poartă zurgălăi, clopoţei, pinteni, imită tropăitul, galopul şi nechezatul cailor. Căluşarii sar peste steag ca într-un ritual al încălecării calului, imită de asemenea săritura calului peste obstacole, şi abia apoi se produc ridicarea steagului şi jurământul. Steagul, pe toată durata sărbătorilor, trebuie să rămână în poziţie verticală. Stegarul, este omul care are în permanenţă grija de steag şi dacă acesta nu-şi face treaba cum se cuvine, ceata se destramă. Ceata este formată intotdeauna dintr-un număr impar.
Ar fi benefic să li se amintească oamenilor funcţiile primare ale diferitelor obiceiuri pe care le traversăm de multe ori fără să le cunoaştem în profunzime. Eu, sunt unul dintre norocoşii care au mai apucat Căluşul în forme apropiate de cele descrise aici şi am avutde asemenea şansa de a întâlni bătrâni cunoscători, dispuşi să povestească, să readucă la lumină o lume care apune încet, lume faţă de care mă consider datoare. Acesta este unul dintre motivele pentru care scriu în această publicaţie, cu speranţa că sunt destui cititori interesaţi de subiectele pe care le abordez. Floarea Calotă

 

ORA PLANETARĂ A SOARELUI

Chiar dacă nu reuşim să fim atât de buni pe cât ne dorim ori nu reuşim să iubim pe cât ne propunem, faptul că avem dorinţa în interior are o semnificaţie profundă pentru Viaţă. Experienţa ne arată continuu că nu reacţionăm cum dorim, ci cum putem. Am vrea să nu ne temem, dar teama apare. Am vrea să nu ne irităm, dar iritarea se resimte în mintea noastră. Totul este să ştim că acest lucru este firesc. Şi să ştim că disperarea ce ne poate cuprinde în caz de nereuşită este semnul unei dorinţe puternice de reuşită.

 

GRADUL SABIAN AL ZILEI – 14 GEMENI

DOI OAMENI, TRĂIND DEPARTE UNUL DE ALTUL, ÎN COMUNICARE TELEPATICĂ

Crezi că singurele forme de comunicare sunt cele care pot fi înregistrate cu tehnologia actuală? Şi totuşi, aminteşte-ţi că adesea ţi se întâmplă să te gândeşti la cineva şi el să apară după câteva clipe, sau se întâmplă să ai o idee şi altcineva să o rostească… Telepatia există, chiar dacă nu avem o explicaţie pentru ea şi nici nu ştim să o folosim în mod controlat. Gândurile tale nu-ţi aparţin total, ele sunt o formă de comunicare nelimitată cu tot ce există. Ai grijă ce gândeşti, că se află!

 

 

GRADUL SABIAN AL NODULUI NORD – 5 SĂGETĂTOR

O BUFNIŢĂ BĂTRÂNĂ ÎNTR-UN COPAC

Mai multă înţelepciune dobândesc aceia care tac şi observă atent, şi reflectează profund la ceea ce văd, decât aceia care se lasă imediat copleşiţi de emoţii, privesc lucrurile superficial şi refuză să cugete mai atent la ele. Învaţă să vezi lucrurile cu detaşare, dintr-un punct de vedere în care te poţi ridica mai presus de ele, şi vei putea să vezi situaţia în ansamblu, şi chiar soluţionarea ei.