M-am gândit ca în loc de previziuni să postez aceste scurte idei.
Astăzi este Înălţarea Sfintei Crucii, moment simbolic de înţelegere şi acceptare a sensului vieţii noastre dar şi o încercare de a ne depăşi propria condiţie, apropiindu-ne de Dumnezeu, prin detaşarea de planul material. Poate de aceea a fost stabilită zi de post, pentru că este important să ştim ce este cruce, să ştim că fiecare suflet al unei fiinţe are o cruce, chiar dacă o vede sau nu, chiar dacă ştie sau nu. Acest simbol este atât de vechi, atât de subtil, încât niciodată nu a putut fi explicat pe de-a întregul.
Crucea are două axe, una verticală şi cealaltă orizontală. Cea verticală simbolizează stâlpul sfânt,stâlpul lumii,axa mundi. Acest stâlpul susţine lumea. Stâlpul lumii leagă cerul de pământ şi de lumea întunecată. Deci lumea se întinde în jurul axei lumii. Din această cauză orizontala este la mijloc – în unele reprezentării ale crucii – şi este „ombilicul Pământului”, semnificând braţele noastre, ceea ce facem cu mâinile noastre. Eliade scrie că Raiul este „ombilicul Pământului”. Astfel Raiul poate să fie centrul lumii şi pomul Raiului pe care urcă şi coboară şarpele este aceea axă verticală care leagă lumea spirituală de lumea oamenilor, şi de acea crucea este prezentă în toate momentele vieţii şi se pune la capătul morţilor – la mormânt.
Decei axa verticală este stâlpul nostru, căci catastrofa apare numai în momentul dacă stâlpul se rupe, atunci ne rupem de Dumnezeu, atunci ne pierdem centrul si ajungem în haos. Eliade povesteşte despre un trib nomad care au uns cu sânge un copac de cauciuc şi l-au declarat copac sfânt. Acest copac simboliza axa lumii şi nomazii îl duceau cu ei în timpul migraţiilor. Astfel permanent erau în mijlocul lumii legaţi de Dumnezeu. Când copacul s-a rupt tot tribul a fost cuprins de o spaimă de moarte; unii s-au mai rătăcit o perioadă pe urmă s-au aşezat să moară.
Dacă rupem axa, atunci pierdem Viaţa, alunecând în haos ceea ce reprezintă iadul pentru noi.
Poporul român este unic în lume prin troiţele sale, care la origini era un monument sacru de arhitectură românească = dacă. Troiţa cruce exprima simbolic viziunea tradiţională asupra lumii şi a vieţii, dar era şi continuatoarea ordinii vieţii, aşa cum povestea Eliade. Era considerată o scară care-l unea oriunde pe Dumnezeu de noi, sfinţea şi proteja comunitatea de orice rău. Deobicei la noi la români, troiţele se ridicau vara şi aveau pe ele simboluri solare, pentru ca Lumina să dea troiţei puterea de a aduce celor care o vedeau, lumina spirituală, înseninarea şi purificarea sufletească. Astăzi de Ziua Crucii, sunt milioane de troiţe peste tot în lume, fiecare putând să-şi vadă propria troiţă, să-şi lumineze sufletul şi spiritul.
Fără Cruce nu exista înviere şi mântuire. Ea este unul din cele dintâi simboluri creştine, reprezentând marele mister al credinţei: patima şi moartea, prin răstignirea Domnului Iisus Hristos. Prin cruce s-a omorât moartea, s-a dezlegat păcatul strămoşesc, ni s-a dăruit Învierea şi am redevenit fiii şi moştenitorii lui Dumnezeu. Potrivit lui Guenon, dacă Iisus Hristos a murit pe cruce este tocmai pentru valoarea simbolică pe care crucea o are în sine, şi care i-a fost dintotdeauna recunoscută în toate tradiţiile. Numeroase texte patristice şi liturgice compară crucea cu o scara, cu o coloană sau cu un munte, toate aceste imagini nu sunt altceva decât formule universal atestate ale „Centrului Lumii”. Crucea a fost asimilată Copacului Cosmic, în calitatea ei de simbol al Centrului Lumii, iar acest lucru, ne spune Mircea Eliade, este demonstraţia faptului că „imaginea Centrului” se impunea în mod natural spiritului creştin. „Nimic nu se poate face fără o orientare prealabilă, ca să trăieşti în Lume trebuie s-o întemeiezi, de aceea omul religios s-a străduit să se aşeze în Centrul lumii, echivalent al Facerii Lumii”.
Primul înţeles al cuvântului Cruce este acela al lemnului pe care Domnul şi-a vărsat sângele şi şi-a dat viaţa pentru noi. Numai El, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a putut să transforme acest obiect de ocară în obiect de cinstire. Un act generos, unic, dumnezeiesc, a transformat unealta călăilor în unealtă a mântuirii oamenilor, în obiect de cinstire şi de sfinţire. Crucea este semnul Jertfei Mântuitorului!
Al doilea înţeles al Crucii este cel de destin personal. Vorbim de „crucea vieţii”, dar nu în sensul de predestinare („ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”). Dumnezeu a rânduit oamenilor nişte coordonate în care se înscrie viaţa fiecărui om (timpul când ne naştem, locul, familia, ţara, ş.a.). Dar nu sunt toate acestea coordonatele vieţii unui om. Acesta este doar destinul brut, pe care omul, fiinţă liberă, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este chemat să-l perfecţioneze, să-l desăvârşească. „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48). Suntem chemaţi să facem totul ca să ne desăvârşim, să tindem spre sfinţenie, spre viaţa în comuniune cu Dumnezeu! Acesta este adevăratul destin al vieţii noastre!
Crucea mai înseamnă şi încercările vieţii noastre, suferinţele, durerile, greutăţile şi eşecurile prin care toţi trecem. Ele sunt pietre de hotar care ne călăuzesc spre mântuire. Aşa cum Mântuitorul a îndurat din Iubire atâtea suferinţe pentru noi, oamenii, şi noi suntem chemaţi să acceptăm cu tărie, cu credinţă, cu încredere, toate încercările vieţii noastre. Ele sunt crucea noastră. Fiecare om are crucea lui, care nu seamănă cu a celorlalţi. Este o cruce unică! Şi trebuie să o purtăm.
A-ţi lua crucea mai înseamnă şi altceva: a înţelege şi a accepta că destinul fiecărui om este, în acelaşi timp, pământesc şi ceresc. Avem de împlinit o misiune aici, pe pământ, dar în acelaşi timp trăim pentru viaţa cerească, pentru Împărăţia lui Dumnezeu! De aceea Crucea este interpretată ca o intersectare a axei orizontale a vieţii pământeşti, cu axa verticală a vieţii dumnezeieşti.
De aceea astăzi poate fi o zi în care să medităm la toate acestea şi să ne rugăm pentru a înţelege şi acţiona pentru a ne împlini destinul.

In cele patru colturi ale pamintului traiesc cele patru vinturi. Ele vin din locurile respective.

Vantul de la Miazazi aduce cu sine blandete si binecuvantare, impartasind aceste lucruri pamintului.
Vantul de la Rasarit aduce gustul sarat al marii, si visul de a o strabate cu vapoarele, plutind in cautarea tarilor de vis.
Vantul de la Apus aduce speranta pentru o noua zi de maine.
Vantul de la Nord aduce luminile Aurorei Boreale.

Viata a izbucnit noua din rasuflarea acestor vinturi, cele patru care s-au intrunit in rasuflarea Iubirii, respiratia Planetei, a Lumii… Copacii au scos frunzulite noi, si pasarile au inceput sa cinte.

Era odata un inger numit Michael, care mergea zilnic in gradina ca sa respire aerul dulce si proaspat.
Fiinta Divina i-a vorbit: „Michael?”
„Da, sint aici si ascult” raspunse Michael.
„Ai grija de oamenii care traiesc pe Pamint. Adu-le binecuvintarea iubirii mele. Spune-le ca eu sant in fiecare dintre ei, si atunci cind ma cheama ii aud. Spune-le sa-si deschida inimile si mintile, ca sa cunoasca chemarea Iubirii”.
„Asa voi face”, raspunse Michael.
Si atunci Michael merse pe Pamint si umbla printre oamenii care locuiau acolo. El vazu un baietel care plangea. Michael imbratisa copilul cu aripile sale minunate, si strangandu-l la piept cu multa blandete, ii asculta necazul si suspinele.
„Copil micut”, spuse Michael, „Uite aici ceva care sa te ajute atunci cind esti nefericit”. Michael scoase din buzunar o pasare mica, care se urca bucuroasa pe degetul lui.
„Aceasta pasare cunoaste cantecul tau, cantecul din inima ta, si ti-l va canta ca sa ti-l reaminteasca, si ca sa nu fii necajit”.
Pasarea canta din toate puterile. Copilul lua pasarea in mina, dar strangand-o prea tare, pasarea nu mai putu sa respire, vocea ei se ineca, si pasarea muri…
Michael privi la pasare, care zacea moarta in mina copilului, si spuse: „Nu opri cantecul din tine, copilul meu”. Cantecul tau canta-l pentru lumea intreaga… Lumea are nevoie sa asculte cuvintele tale, sa primeasca putere din puterea cuvintelor tale, si iubire din iubirea cuvintelor tale. Prezenta ta este un lucru esential in aceasta lume, din care fiecare fiinta este o parte foarte importanta”. Zicind acestea, Michael sufla viata prin narile pasarii, care se trezi si incepu sa cinte.
Copilul insa era foarte suparat. „Michael”, spuse el, nu-mi pasa daca pasarea cinta sau nu. Si eu am cintat, si mi s-a spus sa incetez. Nimanui nu i-a pasat de vocea mea, si nici n-a stat sa o asculte.
Michael lua copilul de mina si privi cu iubire in ochii lui. „Vino cu mine”, ii spuse el. De mina, copilul si Michael mersera de-a lungul lumii, pina ajunsera intr-un loc unde nu exista nici cintec, nici nimic. Locul era complet linistit. Era o liniste totala.
Acolo ei se oprira si asteptara. Copilul incepu sa simta cum inima ii batea cu putere in piept. Se intreba ce va fi mai departe. In timp ce astepta, isi auzea rasuflarea aducind aerul in corpul sau, si iarasi dindu-i drumul afara.
Michael isi impreuna miinile. Copilul facu acelasi lucru.
In pacea si linistea aceea atit de profunda, copilul isi auzi inima vorbind: „Eu sint Fiinta care te iubeste, si care te-a iubit dintotdeauna”. Lacrimi incepura sa cada din ochii copilului, curgind torente pe obrajii lui. Copilul plinse mult timp, iar Michael fu tot timpul alaturi de el, asteptind cu rabdare. Incetul cu incetul, copilul se linisti, lacrimile i se oprira, rasuflarea lui deveni calma, impacata.

****

„Ceea ce ati pierdut vi se va inapoia, dragii mei, toate darurile voastre pe care le-ati avut si nu le mai gasiti. Redescoperiti-le, luati-le pe fiecare in parte. Primiti-le cu recunostinta. Nu desconsiderati nimic. Noi sintem aici ca sa va iubim, ca sa va stam alaturi, si va vorbim din chiar inima voastra.
Faceti in asa fel incit sa faceti din aceasta lume un Paradis, si sa aduceti bucurie si lumina copilului care plinge in fiecare dintre voi.
Mare va fi bucuria voastra atunci cind veti sti cum sa iubiti si cum sa cresteti micuta pasare care canta in voi insiva…