Gândul meu din aceste zile este despre credință, despre acceptarea neputinței noastre de a vedea Realitatea și de a ne înțelege soarta, de a vedea ușile care se deschid și cele care se închid. M-am trezit de câteva ori pusă în situația în care să mă simt stânjenită că am credință, căci nu aveam răspunsuri sau argumente în fața unor probleme.

De aceea m-am gândit să transcriu următoarea povestioară:

“Hai să mergem pe muntele unde locuiește Dumnezeu,” spuse un cavaler unui prieten de al său. “Vreau să dovedesc că tot ce știe El să facă e să ne ceară să facem ceva, în timp ce nu face nimic pentru a ne ușura de responsabilități.” “Bine, voi merge pentru a-mi demonstra credința,” spuse celălalt. Ajunseră noaptea în vârful muntelui  – și auziră o voce din întuneric: “Încărcați pietre pe caii voștri .”

“Vezi?!“ spuse primul cavaler. “După așa un urcuș, vrea să ne facă să mai și cărăm așa o greutate. Nu o să-l ascult!” Al doilea făcu întocmai cum i s-a spus. Când ajunseră la poalele muntelui, era în zori și primele raze de soare străluceau pe pietrele pe care cavalerul credincios le luase: erau diamante adevărate.

Spune maestrul: “Hotărârile lui Dumnezeu sunt misterioase, dar sunt întotdeauna în favoarea noastră.”