Astăzi, are loc ploaia de meteori cunoscută sub numele de „Geminide”, care luminează cerul în prima jumătate a lunii decembrie, va avea maximumul în nopțile de 13-14 decembrie și de 14-15 decembrie, când Pământul va trece printr-o zonă în care se află cantități mari de praf lăsate de asteroidul-cometă 3200 Phaeton, informează Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”.

 

„Stelele căzătoare” 4-17 decembrie a.c.

Deoarece cei mai mulţi meteori din perioada 4-17 decembrie par că vin din constelaţia Gemini (Gemenii), această ploaie de meteori a primit numele de „Geminide”.

„Meteorii Geminide au ceva deosebit: sunt mai lenți decât alți meteori și foarte luminoși.

Geminide: 120 de “stele căzătoare” pe oră

„Stelele căzătoare” se observă fără instrument astronomic. Pentru a le vedea trebuie doar să priviţi sus pe cer.

Geminidele se pot vedea oricând între 4-17 decembrie, dar cei mai mulţi meteori se vor vedea în nopţile de maxim.

„În 2014 maximumul se va produce în timpul zilei de 14 decembrie (ora 16 ora României). Pentru că maximumul acestui curent de meteori poate dura câteva ore, centrate în acest an pe ora 16 (14 dec, ora României), rezultă că în noaptea de 13 spre 14 dec și cea de 14 spre 15 decembrie vom putea observa în condiţii bune (dar nu ideale) activitatea curentului”.

 

Mitul lui Phaeton este reprezentat de Ovidius, în cartea a doua a „Metamorfozelor” şi este unul dintre multele dovezi ca atunci, când un muritor, intervine în treburile zeilor, totul se poate prăbuşi.
Termenul „phaeton” înseamnă „cel strălucitor” şi este utilizat, de obicei, ca epitet sau supranume al lui Helios, Soarele. Reprezintă orgoliul şi vanitatea umană care conduce la situaţii aberante, prin care credem că putem depăşi Creaţia.

PHAETON – mitul planetelor ipotetice din sistemul nostru solar – ne povesteşte Ovidiu Ignat

Cu trei sute de ani înainte de Christos, un astronom grec, Aristarh, propunea un sistem solar cu soarele în centrul acestuia şi şapte planete orbitând în jurul lui : Mercur, Venus, Pământul, Luna (considerată planetă la acea vreme), Marte, Jupiter şi Saturn. Ideile sale au fost considerate ridicole şi vreme de mai bine de un mileniu, a domnit teoria geocentrică (Pământul în centrul Universului) formulată de Ptolemeu. A urmat „lumina” heliocentrismului adusă de Copernic şi dezvoltată în mod strălucit de Galileo Galilei şi Johannes Kepler. Însă, de la Aristarh şi până astăzi, când astronomia modernă ne vorbeşte despre un sistem solar cu opt planete mari şi cinci planete pitice, căutările unui corp asemănător Pământului în interiorul sistemului nostru solar nu au încetat.

Un filosof grec, Philolaus, contemporan cu Socrate şi Democrit presupunea că pentru a menţine echilibrul Universului, Pământul ar trebui să aibă un „frate” situat diametral opus faţă de Soare (pe care el îl numea Centrul de Foc). Ideea „Anti-Pământului” a fost abandonată odată cu acceptarea heliocentrismului.

Le Verrier (descoperitorul planetei Neptun) sugera în 1859, pe baza unor observaţii făcute asupra orbitei planetei Mercur, existenţa unui alt corp ceresc între Soare şi Mercur, o planetă pe care el a numit-o Vulcan. Misterul anomaliei suferite de orbita planetei Mercur a fost explicat însă în 1915 de Albert Einstein, cu ajutorul teoriei relativităţii, astfel că acum se poate spune, fără teama de a greşi că Vulcan nu există şi nu a existat vreodată.

Johannes Kepler a fost printre primii astronomi care a observat că distanţele de la Soare la planetele sistemului nostru solar pot fi descrise cu ajutorul unei relaţii matematice relativ simple. În anul 1766 astronomul german Johann Daniel Tietz (Titius) găseşte o metodă empirică de calculare a acestor distanţe. El observă că aceste distanţe, exprimate în raport cu distanţa Soare -Pământ (o unitate astronomică sau în varianta prescurtată u.a. este aproximativ egală cu 149 600 000 km) par a respecta ordinea într-o progresie geometrică. Şirul propus de Titius şi popularizat şase ani mai târziu de Johann Bode este următorul:

0          3          6          12       24       48       96       192     384

Fiecărui termen al acestui şir i se adaugă 4 :

4          7          10       16       28       52       100     196     388

Împărţind noile rezultate cu 10 ajungem la seria finală:

0,4      0,7      1          1,6      2,8      5,2      10       19,6   38,8

Vom compara acum, în tabelul de mai jos distanţele rezultate din legea  Titius-Bode cu cele reale :

Planeta	Mercur	Venus	Terra	Marte	Centura de asteroizi	Jupiter	Saturn	Uranus	Neptun	Pluton
Distanţa calculată (U.a.)	0,4	0,7	1	1,6	2,8	5,2	10	19,6	–	38,8
Distanţa reală (U.a.)	0,39	0,72	1	1,52	2-3,4	5,2	9,54	19,18	30,07	39,67

Titius s-a oprit cu seria la distanţa corespunzătoare planetei Saturn. Uranus, descoperită în 1781, se încadrează şi ea în acest şir, la fel şi Pluton, singura neconcordanţă apărând în dreptul planetei Neptun, căreia nu-i este atribuit nici un termen al şirului. În rest, valorile sunt surprinzător de apropiate.

Lipsa unui corp care potrivit relaţiei Titius-Bode ar fi trebuit să se afle la distanţa de 2,8 u.a. a ridicat unele semne de întrebare în rândul astronomilor şi a amplificat căutările în acest sens. În prima zi a anului 1801, italianul Giuseppe Piazzi descoperă primul corp (Ceres) din ceea ce noi cunoaştem azi sub numele de Centura de Asteroizi. La acel moment s-a crezut că Ceres este corpul situat între Marte şi Jupiter. Surpriza a venit un an mai târziu, când medicul şi astronomul german Heinrich Olbers găseşte alţi doi asteroizi, Pallas şi Vesta. Acum se estimează că numărul asteroizilor depăşeşte 30 000. Olbers lansa atunci ipoteza curajoasă că asteroizii sunt rămăşiţele unei planete, exact corpul care nu se regăsea în seria Titius-Bode la distanţa de 2,8 unităţi astronomice. Ideea germanului este reluată în secolul XX de cercetătorul rus Yevgeny Krinov (cunoscut mai ales pentru implicarea sa în studierea fenomenului Tungus şi a meteoriţilor) care o dezvoltă şi presupune că asteroizii sunt resturi din explozia unei planete pe care el a numit-o Phaeton.

Numele acestui corp este în strânsă legătură cu mitul lui Phaeton, fiul lui Helios. Acesta obţine, drept garanţie a numelui şi originii sale, dreptul de a conduce o zi carul de foc şi caii înaripaţi ai tatălui său (Soarele). Neştiind să mânuiască hăţurile, Phaeton ameninţă prin comportamentul său să distrugă atât Pământul cât şi Olimpul, sălaşul zeilor. Pentru a preveni catastrofa, Jupiter aruncă cu fulgere în Phaeton salvând astfel Pământul de nesăbuinţa unui om.

În cartea „Faeton, The Lost Planet” scrisă de J.T. Unruh găsim chiar câteva argumente care susţin existenţa unui astfel de cataclism planetar ce a dus la formarea asteroizilor: corpurile respective sunt mult mai mici decât oricare dintre celelalte planete cunoscute, au forme neregulate, cea mai mare parte a lor se află la aceeaşi distanţă faţă de soare,perioadele lor de revoluţie nu fac abatere de la Legile lui Kepler, ş.a.m.d. .

Presupusa existenţă a acestei planete a aprins imaginaţia multor oameni, nu puţini fiind cei care susţineau că de fapt, planeta ar fi fost leagănul unei civilizaţii extrem de dezvoltate, chiar această dezvoltare scăpată de sub control ducând la autodistrugerea planetei. Hermann von Helmholtz propune în 1878 o teorie, numită panspermie care vorbeşte despre prezenţa unor germeni de viaţă în Univers, apariţia vieţii pe Pământ rezultând din imigrarea accidentală a acestora. Conform acestei teorii, nu este imposibil ca oamenii să fie urmaşii phaetonienilor.

Deşi a suscitat dezbateri aprinse, ideea existenţei acestei planete a fost abandonată acum de comunitatea ştiinţifică, opinia unanim acceptată în prezent fiind aceea că asteroizii sunt părţi dintr-un corp care nu a a mai apucat niciodată să se formeze, din cauza interferenţelor gravitaţionale ale planetei Jupiter.

Geneza Lunii a dus la apariţia unei alte planete ipotetice în sistemul nostru solar. Una dintre teoriile care vorbesc despre naşterea Lunii spun că aceasta a apărut ca urmare a impactului dintre Pământ şi o altă planetă, numită Theia, dar nici existenţa acestui corp nu a putut fi demonstrată.

Cum până la Neptun poziţiile şi prezenţa corpurilor cereşti  par a fi destul de clare în sistemul nostru solar, eforturile oamenilor de ştiinţă s-au îndreptat în ultimul secol spre descoperirea de planete transneptuniene. Percival Lowell a demarat la începutul secolului al XX-lea căutarea „Planetei X”. Clyde Tombaugh descoperă în 1930 a noua planetă (până în 2006) a sistemului nostru solar, Pluton, ca o confirmare a existenţei corpului căutat de Lowell.

Astăzi, ultima frontieră a sistemului nostru solar pare a fi Centura lui Kuiper. Ea se întinde între 30 şi 50 de unităţi astronomice distanţă faţă de Soare şi a înscris deja patru corpuri în categoria planetelor pitice ale sistemului nostru solar.

Ideea căutării unei planete asemănătoare Pământului, capabilă de a susţine viaţa de tip terestru nu a fost abandonată nici azi. Doar perimetrul a fost extins. Nu ne mai limităm la a cerceta doar sistemul nostru solar ci îndrăznim să privim spre alte stele. Să găseşti o planetă în alt sistem solar e ca şi cum ai încerca să vezi lumina produsă de o lumânare ascunsă după un far aprins din Paris. Cu toate astea, se cunosc până în prezent peste 300 de planete extrasolare de dimensiuni diferite. Descoperirea unui corp asemănător Pământului a rămas, se pare, doar o chestiune de timp.