Tradiţia împodobirii bradului este foarte veche, nu aşa cum se prezintă astăzi, ca fiind inventată în epoca modernă. Bradul este veşnic tânăr şi nemuritor, el se împodobeşte de ziua Fiului veşnic a lui Dumnezeu, pentru a ne sugera că Dumnezeu rămâne în veac, că noi suntem muritori, dar putem în fiecare an, de aceste zile magice să reînviem, să ne schimbăm frunza.
Dacă ne gândim bine, la noi există tradiţia ca la nunţi, să se ”joace” sau să se meargă cu bradul, este un dans simbol, prin care se sugerează trăinicia căsniciei, dar şi eternitatea ei ( rămânem legaţi de acel om mai multe vieţi, poate etern). La fel înmormântările au bradul prezent, sunt împodobite căruţele mortuare cu crenguţe de brad, sugerând nemurirea, liniştind spiritul rămas stingher, fără trup.
Când se construieşte o casă, românii din zona rurală pun în vârful ei un brad, dorind în acest fel trăinicia ei. Sunt ritualuri subtile, dar care se pierd, iar explicaţia lor este necunoscută, se practică pentru că aşa trebuie.
Bradul este copacul nemuritor, un Dumnezeu al arborilor, aducerea lui în casă este simbolică din acest punct de vedere. Druizii socoteau stejarul drept copac sfânt. Egiptenii aveau palmierul, iar scandinavii şi romanii… ghici ce? – BRADUL!
Există o legendă antică babiloniană care spune că a fost un ciot de copac uscat din care a ieşit un copac care nu s-a mai uscat niciodată; a rămas „veşnic verde”… „ce frunza nu şi-o pierde…”. Romanii, în timpul Saturnaliilor, împodobeau bradul cu boabe roşii… Astăzi, boabele s-au transformat în globuri iar între altele, se foloseşte beteala (argintie sau aurie). Iată un pasaj interesant din Biblie: Alt ornament care aduce cu strălucirea soarelui, aurului şi argintului sunt artificiile şi luminiţele – ca nişte steluţe (sau „pui de soare”… „sorişori de curând născuţi” în colinde)…
Câteva superstiţii de Crăciun:
De Ignat şi până la Crăciun se porneşte alaiul obiceiurilor de purificare, tradiţii vechi şi precreştine. De Ignat, sărbătoarea Sfântului Ignat Teoforul, oamenii nu lucrează, singura activitate fiind sacrificarea şi pregătirea porcului. Preparatele vor îmbogăţi masa de Crăciun, semn al abundenţei şi al belşugului.
Gospodarii îşi strâng din sat tot ce au împrumutat. In Mehedinţi părinţii pun copiilor bănuţi în buzunare de Crăciun pentru ca anul viitor să fie îmbelşugat.
În ajunul Crăciunului, pâinea se aşează sub masa pentru a aduce noroc familiei iar sub faţa de masă se pune pleava de grâu, pentru belşug.
Înainte se obişnuia ca în dimineaţa de Crăciun să se facă focuri, sau să se ardă o buturugă, spre a ajuta Soarele sa renască. Buturuga era de stejar, stejarul fiind, la arieni, legat de zeul trăznetului. Era lemnul sacru prin excelenţă, simbol al înţelepciunii şi cunoaşterii spirituale, cea care precum stejarul, urca spre ceruri dreaptă şi de neclintit. Cenuşa rezultată avea puteri curative şi fertilizatoare. În Banat si Ardeal, la 1881 era atestat obiceiul roţilor de foc cărora li se dădea drumul pe coasta.
