Acest aspect crescător se formează pe 12 martie 2015 la ora 00.40; el face ca Marte să transporte informaţia, energia şi acţiunile sugerate de Pluton, guvernatorul lui ierarhic. Marte se ocupă cu generarea condiţiilor necesare acţiunilor de transformare, iar Pluton cu transformarea în sine. Cumva la această dată cuadratura este mai puţin intensă din cauza poziţiei antiparalele, aşa că Marte va fi cel care va prelua iniţiativa şi conducerea.

De aceea întotdeauna acest cuplu planetar generează numeroase transformări şi numeroase ajustări pentru a împinge totul spre perfecţiune. Această energie imensă poate fi greşit utilizată, pentru că îşi dă sentimentul că tu poţi manipula şi realiza ceea ce doreşti cu ea. Energia marţiană din semnul Berbecului are această conotaţie de dorinţă de a fi, în prim plan, în evidenţă, amplificând manifestările egoiste.

Cum spuneam, Marte şi Pluton sunt într-un raport de subordonare, în care superiorul este Pluton care decide să-şi lase elevul să acţioneze, monitorizându-i intervenţiile şi intervenind cu rapiditate pentru a-i repara greşelile, în scopul de a-l instrui, de a-l perfecţiona la cel mai înalt nivel. Aşa că întâmplările din această perioadă, oricât de stranii ar pare, sunt de natură de a demasca ceea ce nu ne este necesar, de a ne feri de ceea ce ne împiedică să evoluăm, să ne transformăm. Va fi necesar să ne concentrăm asupra priorităţilor, căci este posibil să ne reîntâlnim cu acţiuni rămase nefinalizate, acum acestea presându-ne cu o forţă extraordinară, creând tensiuni uriaşe. De aceea, dacă ideile noastre sunt diferite de ale majorităţii, nu este neapărat nevoie să intrăm în conflict cu toţi ceilalţi. Putem să aşteptăm până când şi ei vor fi gata să accepte noile idei, sau până când vor trece într-o stare mai receptivă. Găsirea momentului potrivit cere răbdare şi discreţie, ca să putem trece de răscrucile periculoase, dar până atunci, noi nu înseamnă să stagnăm, ci să acţionăm constant, cu discreţie, fără a ne abate de la calea noastră.

Răbdarea pare destul de greu de obţinut, Saturn, se află în conjuncţie cu Ascendentul momentului, doar că în semnul Săgetătorului; în plus este staţionar retrograd şi de aceea insistenţa şi apăsarea sa se resimt mai ales în scopul utilizării legilor, aduceri la lumină a unor situaţii şi evenimente manipulate cu abilitate.

Ce ar trebui să facem, mai ales în zilele de 11 şi 12 martie, este să reflectăm, să ne gândim la orice acţiune înainte de a o demara. În plus fiecare dintre noi ar trebui să-şi observe trăirile, fără a judeca nimic din ceea ce simţim sau gândim.

Trebuie să ştim că, de obicei, noi investim cu realitate gândurile şi sentimentele noastre. Le dăm crezare şi, în funcţie de credinţa pe care o investim în ele, reacţionăm la ceea ce numim a fi realitatea de zi cu zi. Fiind atenţi la ceea ce se întâmplă, la ceea ce facem, la copil sau la un coleg sau la o persoană iubită, care spun lucruri care nu ne plac, ori fac ceva ce ne displace profund. Starea de neplăcere se resimte în interiorul nostru ca iritare, ca furie, ca mânie, ca agresivitate sau ca deprimare. Primul impuls este acela de a reacţiona la „starea interioara” pe care o punem pe seama celuilalt. Suntem obişnuişi să credem că el este vinovat de ceva, dar nu observăm că fiecare în parte este acela care trăieşte – totuşi – această iritare, supărare, enervare. Acest egoism este mult amplificat în această perioadă, atât faţă de cei din jur, cât şi faţă de Pământ, acesta însă reacţionează diferit de oameni şi din adâncuri, de aceea ar trebui să ne gândim puţin şi la el şi să-i mulţumim, să-l respectăm.

Pământul ne dăruieşte permanent hrana pe care o mâncăm. Cerul ne dăruieşte tot timpul aerul şi lumina sa. Copacii, păsările, animalele, pietrele ne dăruiesc permanent câte ceva, ba uneori chiar propria lor existenţă. Noi când vom începe să dăruim cu adevărat? Când vom fi la fel de darnici ca şi Pământul? Când vom dărui, la fel ca şi Soarele, dragostea noastră tuturor, în mod egal?

A dărui este în firea întregului univers. A accepta darul este a doua natură a întregului univers. Să fim, deci, la înălţimea a ceea ce suntem. Să nu fim mai prejos decât Pământul care ne dăruieşte hrana de fiecare zi fără să ceară nimic în schimb. Să nu fim mai prejos decât Cerul care ne dăruieşte aerul şi lumina sa. Să nu fim mai prejos decât copacii, păsările, animalele şi pietrele care ne dăruiesc permanent chiar propria lor existenţă. Nici măcar decât norii să nu fim mai prejos, căci şi ei ne adumbresc şi ne plouă când suntem arşi de soare şi însetaţi.

Să nu dăruim niciodată un lucru aşteptând altceva în schimb, pentru că atunci nu vom fi nici măcar la înălţimea unei pietre, care se dăruieşte pe sine pentru a oferi adăpost, protecţie, altar sau mormânt. Piatra nu cere niciodată ceva în schimbul sacrificiului ei.

Să nu întoarcem spatele celor care vin să ne ceară ajutorul dacă îi ştim cinstiţi. Şi dacă nu sunt cinstiţi şi cu dragoste de Dumnezeu, nu-i alungaţi, şi nu-i priviţi cu dispreţ. Nu întoarce spatele celui care vine să-ţi povestească necazul său, pentru că el are nevoie în acele momente de puterea şi liniştea sufletului tău. Şi mai ales, nu uita niciodată că puterea de a dărui vine de la Dumnezeu. Zgârcenia vine de la ego. Dumnezeu ne face să devenim desăvârşiţi. Egoul ne impurifică şi ne umple de ignoranţă şi suferinţă. A dărui înseamnă a te deschide precum o floare când este atinsă de razele soarelui. A fi zgârcit înseamnă a te închide în mizeria şi în întunericul cărnii tale.

Dăruind, te înnobilezi, indiferent de condiţia în care te-ai născut, pentru că atunci când dăruieşti eşti asemenea lui Dumnezeu care permanent se dăruieşte pe Sine într-un nesfârşit sacrificiu.

Ceea ce ne împiedică să exersăm dăruirea este egoul. Simţul eului, impurificat de dorinţele infinite ale plăcerii şi comodităţii este o povară imensă care nu poate fi îndepărtată cu uşurinţă. Marele Sri Ramakrishna spunea: „Soarele îşi revarsă lumina şi căldura asupra întregii lumi, dar nu poate să împrăştie un nor care îi acoperă strălucirea. Tot astfel, atât timp cât egoismul învăluie inima omului, lumina lui Dumnezeu nu poate să strălucească.” Deducem faptul că cine doreşte să-şi îmbunătăţească puterea de a dărui, care în ultima instanţă înseamnă sacrificiu de sine, trebuie să îndepărteze egoul. Egoul poate fi depăşit prin purificarea minţii şi dezvoltarea puterii de a iubi. Puterea de a iubi poate să crească exersând dăruirea. Să presupunem că este imposibil să ne dăruim tuturor în mod egal. Ei bine, atunci nu ne împiedică nimeni să ne dăruim cu totul fiinţei pe care o iubim.

Prin revizuirea simţământului de posesiune, prin renunţarea treptată la ideea de „eu” şi „al meu”, vom reuşi să purificăm egoul şi chiar să-l transcendem în totalitate. Pentru a obţine uriaşe transformări spirituale nu este obligatoriu să medităm asupra ideii de dăruire. Dăruirea trebuie exersată aşa cum o înţelegem acum, la nivelul la care ne aflăm.