Fiecare civilizaţie şi cultură umană, fie ea arhaică, tradiţională sau modernă, a generat modele (paradigme) conceptual-simbolice ale acţiunii, necesare satisfacerii nevoilor sale fundamentale: sănătate şi protecţie, odihnă şi recreere, învăţământ şi comunicare, cultură şi spiritualitate. Fiecare a încercat prin propria sa viziune să afirme valori care să treacă din generaţie în generaţie, din cultură în cultură. Fiecare a încercat să evidenţieze acel filon arhetipal interactiv al Naturalului, Umanului şi Divinului, atât de necesar ordonării, reechilibrării şi armonizării instinctelor, sentimentelor şi gândurilor noastre, care, lăsate în voia lor, tind să se îndepărteze tot mai mult de viaţa naturală, integrativ- arhetipală, pe care o avem înscrisă programatic în structura noastră fiinţială.
În cultura chineză tradiţională, existenţa omului, desfăşurată în intimitatea Naturii văzute şi nevăzute, era o căutare permanentă a integrării şi armoniei, atât pentru el cât şi pentru propria acţiune creativă. Prin experienţele sale a avut revelaţia principiilor fundamentale pe care este clădită Realitatea interioară şi exterioară lui. Conform acestor principii, omul tradiţional nu percepea lumea fenomenală evoluând în timp şi spaţiu ca un proces cauzal linear, într-o succesiune de componente aleatorii şi într-un număr nedeterminat, ci ca o uniune interactivă de elemente cu desfăşurare secvenţial-ciclică, bazată pe nivele ierarhizate, corelate şi aflate într-un permanent schimb de semnale reciproc semnificative.
Aceste principii formau un Model complex şi coerent de teorii conceptual-simbolice (Modelul lumii), o structură generată în jurul unei axe centrale, printr-un proces de repolarizare multiplă, atât pe verticala nivelurilor cât şi pe orizontala componentelor periferice. Lumea era concepută ca o realitate desfăşurată într-o continuă transformare ciclică, fiecare ciclu exprimând originea, experienţa dobândită în acea existenţă spaţio-temporală numită viaţă proprie, cât şi propria finalitate. Modelul simbolic constituia referinţa arhetipală la care omul tradiţional raporta toate fenomenele vieţii, cât şi pe el însuşi. Întreaga viaţă era percepută şi trăită ca o Uniune integrativă de forme intercorelate raportate la aceste principii arhetipale care alcătuiau modelul de urmat în viaţă.
Lao Zi:
„Dao este părintele Unu-lui.
Din Unu purcede Doi,
Din Doi, Trei,
Trei dă naştere celor Zece mii de Fiinţe,
Cele Zece mii de Fiinţe se sprijină pe Yin
Îmbrăţişându-l în acelaşi timp pe Yang;
În sânul Vidului, armonia este rodul Suflurilor mediane.„
În centrul sistemului cosmologic tradiţional stă conceptul DAO, monada abstractă exprimând principiul fundamental absolut, cauza şi esenţa existenţei şi nonexistenţei, având statutul paradoxal de determinare şi indeterminare, de dualitate şi nondualitate. El nu poate fi recunoscut, fiind ascuns, insesizabil în lucruri şi fiinţe, dar în acelaşi timp prezent în toate şi ţel de atins.
WU, semnifică Insubstanţialul, Nimicul, Vidul, principiul care leagă potenţialul posibil de realul manifestat. El nu trebuie înţeles ca şi ceva inexistent sau vag, ci ca o unitate încă nediferenţiată, ca şi centru al oricărui sistem, ce exprimă originea, conţinutul holistic şi finalitatea sa. Vidul central este locul de existenţă integrativ-virtuală a contrariilor, acolo de unde, prin acţiunea sa transformatoare internă, el le antrenează în manifestare secvenţial-ciclică periferică. El se află în miezul tuturor fenomenelor, lucrurilor şi fiinţelor, origine şi finalitate a vieţii care, generată de Vid şi întoarsă în el, îşi poate atinge astfel adevărata plinătate. Are ca reprezentare simbolică Valea.
QI, definit ca Suflu Primordial, Spirit, Mişcare, Rezonanţă, Energie, este principiul fundamental al ritmului, legătura interactivă dintre Spiritual şi Material, forţa motivaţională a oricărei mişcări de transformare din realitatea concretă.
TAIJI, semnifică dualismul universal al forţelor opuse dar complementare, simbolul fuziunii şi interdependenţei între YIN şi YANG, cele două principii interactive şi corelate, care constituie fundamentul oricărui sistem spaţio-temporal.
Binaritatea YIN-YANG exprimă unitatea dinamică şi complementară a lumii fenomenale, determinând tensiunea care generează fenomenele concrete, care le stabilizează dar le şi transformă. Cei doi poli, prin relaţia lor de complementaritate, coexistenţă şi corelare, sunt factorii transformării universale concrete numită viaţă. Ei formează o relaţie relativă de coexistenţă, manifestându-se printr-o mişcare continuă de separare-alternare, dar fără ca vreunul să-şi atingă starea pură absolută. Totodată această infinită alternanţă are şi caracter ciclic finit, fiecare ciclu raportându-se, prin originea desfăşurarea şi finalitatea sa, la Vidul central, cel ce asigură transformarea.
Binaritatea are reprezentări simbolice multiple cum ar fi Interioritatea-Exterioritatea, Muntele şi Apa, Căldura şi Frigul, Umezeala şi Uscăciunea, precum şi toate calităţile complementare ce definesc o stare de existenţă. Această viziune permite relaţionarea, compararea şi ierarhizarea sistemelor.
Înţelegerea acestei relaţii binare nu se poate face fără existenţa Vidului central, cel de-al treilea factor la care se raportează cele două calităţi complementare. În timp ce cuplul Yin-Yang determină dinamismul Plinului periferic prin manifestarea secvenţial-concretă a componentelor sistemului, Vidul central semnifică manifestarea virtual-holistică a acestora ca proprietate a ansamblului încă nediferenţiat. El este principiul armonizator care separă, transformă şi uneşte. Domeniul Plinului periferic, manifestând tensiunea polară Yin-Yang, ar rămâne static, inert, fără intervenţia Vidului central, cel ce asigură proceselor evolutive proprietatea lor de secvenţialitate ciclică spaţio-temporală.
O altă relaţie ternară fundamentală este cea existentă între Cer-Om-Pământ. Toate disciplinele tradiţionale s-au dezvoltat ca sisteme complexe, teoretice şi practice, care aveau ca scop realizarea armoniei în cadrul acestei trinităţi universale. Omul, ca existenţă centrală, trebuia să medieze relaţia dintre Cer şi Pământ, cei doi poli fiinţiali ai săi. Bunul mers al vieţii oamenilor depindea de modul în care ei realizau această mediere, asumându-şi Pământul şi căutând Cerul, asumându-şi Cerul şi tinzând spre Pământ. Armonia trebuiau să o redescopere în propria lor fiinţă, fiind înzestraţi de la naştere cu virtuţile Cerului şi ale Pământului, dar trebuiau să o realizeze şi prin acţiunile lor creative.
Având ca fundament aceste principii, Realitatea era definită unitar pe nivelurile şi componentele sale. Recunoaştem în această viziune tradiţională paradigma modernă de Realitate hologramică, aflată în rezonanţă corelativ-analogică. Modelul tradiţional este de o maximă abstracţiune conceptual-simbolică, dar având caracter universal-particular, marea lui calitate teoretic-aplicativă este că poate să coreleze întreaga fenomenologie a Realităţii, sub oricare caracteristică a sa: spaţio- temporală, fizică, biologică, psihică, etc. Pentru Omul tradiţional, exista astfel posibilitatea cunoaşterii şi experienţei integrative a tuturor formelor de viaţă, infinite ca diversitate, dar unitar structurate.
Fiecare fenomen putea fi descris prin Teorii simbolic-conceptuale, toate bazate pe multiplicarea Yin-Yang a QI-ului: teoria celor două Elemente Yin-Yang, a celor Patru Bigrame, celor Cinci Stări de manifestare elementară (Wu Xing), a celor şase niveluri Yin-Yang, a celor Opt stări de transformare-Trigrame (Ba Gua), a celor 64 Hexagrame, etc. Fiecare nivel energetic era structurat ca o succesiune ciclică de elemente-energii specifice, într-un anume număr şi având semnificaţii corespunzătoare nivelului respectiv. Această viziune stă la baza dezvoltării şi diversificării principalelor discipline tradiţionale, atât cultural-spirituale cât şi fiziologic-vitaliste: pictură, caligrafie, poezie, artă culinară, astrologie, feng-shui, medicină tradiţională, acupunctură, qigong, taijiquan, discipline marţiale, etc.
Calendarul tradiţional chinez exprimă această structurare ciclică a timpului, perioade temporale specifice fiind alcătuite din subperioade în număr determinat şi având caracteristici energetice specifice: 2, 4, 8, 9, 10, 12, 20, 60, 180. Cele mai importante structuri temporale sunt ciclul de 60 de ani (Gan Zhi) şi cel pe bază de nouă ani (al celor nouă Stele variabile). Orice formă de existenţă se înscrie temporal în curgerea secvenţială a energiilor, fiind o rezultantă a interacţiunii celor din momentul naşterii ei cu cele manifestate pe parcursul propriei vieţi. Fiecare formă de viaţă, astfel individualizată, este într-o permanentă interacţiune cu celelalte, posibilitate datorată structurării energetice unitare şi comune timpului-spaţiului-fiinţei şi fenomenelor.
În disciplina tradiţională Feng-Shui (Şcoala Formei şi cea a Busolei), organismul uman este considerat o interfaţă între mediul său specific intern şi cel ambiental, exterior lui. Între cele două are loc un permanent schimb de substanţe, energii şi semnale pe principiul stimul-reacţie, schimb desfăşurat conform ritmurilor ciclice. Momentul naşterii unei persoane determină pentru aceasta o anumită structură energetică care indică modul său personal de reactivitate nativă la stimulii ambientali, profilul temperamental, cel comportamental, cât şi capacitatea sa relaţională cu alte persoane. Conform aceluiaşi model pot fi structurate şi componentele spaţiale, atât cele naturale cât şi cele datorate activităţii umane. Acestea îşi exercită în permanenţă influenţa asupra organismului, care reacţionează psihosomatic într-o modalitate particulară. Capacitatea de reactivitate faţă de stimuli este inadecvată atunci când aceştia se manifestă într-o perioadă necorespunzătoare lor, când ei se manifestă dezechilibrat cantitativ sau calitativ (cauze exogene), sau când persoana are o structură energetică dezechilibrată la naştere sau într-o anumită perioadă a vieţii sale (cauze endogene). Atunci stimulii devin un factor perturbator, generând în timp disconfort fizic şi psihic. De aici rezultă importanţa evaluării native a persoanei în strânsă corelare cu cea a mediului său ambiental natural şi artificial. Dubla evaluare va indica întotdeauna o stare de dezechilibru relativ ce indică necesitatea unui anumit tip de intervenţie, restauratoare a armoniei. În Feng-shui, acţiunile de armonizare se fac asupra mediului ambiental extern, dar ele dau rezultate deosebite când sunt combinate cu tehnici interne de echilibrare (medicină tradiţională, qigong, taijiquan ).
Posibilităţile de intervenţie şi contramăsurile necesare modelării ambianţei trebuie să se bazeze pe dezvoltarea unui repertoriu compoziţional de elemente conceptual-formale, având la bază un model structural unitar, care să asigure obiectivarea relaţiei ternare creator-spaţiu construit-beneficiar. Modelul trebuie să coreleze principii conceptual-abstracte, forme şi configuraţii geometrice, materiale naturale şi sintetice, culori, luminozitate, orientări cardinale, perioade temporale, fenomene naturale, caracteristici psiho-somatice, etc . Acest mod de abordare devine deosebit de valoros prin integrarea nevoilor personalizate cu caracteristicile specifice spaţiului construit şi cu posibilităţile tehnologice ale epocii, asigurându-se astfel confort, sănătate organică şi spirituală, relaţii favorabile, prosperitate şi destin fericit.
Pentru Omul creativ al zilelor noastre (tehnolog, artist, designer, arhitect, medic, psiholog, politician, etc.), arta Feng-Shui, corect înţeleasă şi aprofundată ca model teoretic şi aplicativ, constituie o sursă inepuizabilă de inspiraţie necesară dezvoltării şi obiectivării unui sistem unitar de acţiune, destinat armonizării relaţiei ternare: Natură-Om-Creaţie.
