Soarele - inima universului nostru

Date astronomice

• Din punct de vedere ştiinţific şi astronomic, Soarele este o gigantică sferă gazoasă plutind pe un braţ al Căii Lactee, alături de alte miliarde de stele, la nobila sa vârstă de 4,5 miliarde ani. El ocupă 99,86% din masa sistemului nostru solar: 2 miliarde de miliarde de tone, adică de 1000 de ori mai mare decât a tuturor planetelor din sistem, planetele care gravitează în jurul său reprezentând doar 1/1000 din masa lui. Are un diametru de 1,4 milioane de km şi se învârteşte în jurul propriei axe în aproximativ 27 de zile pământene. Este compus din hidrogen, heliu, carbon, azot, oxigen, neon, fier şi alţi atomi grei. La suprafaţă, temeperatura sa are 5500ºC iar în centru atinge 15.000.000ºC.
• Forţa gravitaţională a Soarelui face ca planetele să se rotească în jurul lui pe orbite în formă de elipsă, această forţă “ţinând” totodată în sistemul solar şi anumite corpuri mai mici, care sunt sateliţii planetelor. În afara sateliţilor, în acest sistem solar există însă infinit de multe alte multe corpuri – comete, asteroizi, meteoriţi - care se învârtesc în jurul Soarelui sau în jurul altor corpuri cu o forţî gravitaţională mai mare decat a lor.
• Sfera de forţă a Soarelui furnizează lumină, căldură şi un număr incalculabil de particule prin intermediul atmosferei sale gazoase, fiind un reactor termonuclear natural a cărui energie ar putea fi produsă pe Terra de un miliard de centrale nucleare. Supusă permanent fluctuaţiilor, mai ales la momentul erupţiilor, această energie extrem de dinamică agită suprafaţa globului solar sub forma unor protuberanţe – nimic altceva decât jeturi de plasmă cu viteze de sute de km/s sau limbi de foc uriaşe de sute de mii de km ce cad înapoi pe suprafaţa Soarelui sau se topesc încet în spaţiu, provocând, totodată, diverse “reacţii” la vecinii săi din sistem, dintre care cel mai sensibil pare a fi Pământului.
• Aceste erupţii sunt resimţite, apoi, de către toate formele de viaţă terestre, dintre care cea mai complexă este fiinţa umană. La nivelul corpului nostru fizic, erupţiile afectează sistemul circulator şi circulaţia sanguină, compoziţia sângelui, sistemul nervos, determinând accidente mai mult sau mai puţin grave. În egală măsură, furtunile magnetice solare generează tulburări nervoase serioase.
• “Petele solare au fost cunoscute de către chinezi încă din anul 28 în.C., în vreme ce europenii le-au observat abia la începutul secolului al XVII-lea. Aceste zone întunecoase care apar periodic pe discul solar creează o puternică tensiune magnetică, responsabilă de diverse fenomene terestre. Unii cercetători au constatat că această activitate intensă tinde să înfierbânte spiritele, că ea coincide cu perturbaţiile economice şi cu tulburările sociale : accidente de circulaţie, divorţuri, crime, acte de violenţă, creşterea cursului bunurilor de consum şi a tranzacţiilor bursiere, tensiuni “favorabile” declaraţiilor de război… Intensificarea petelor solare tinde să provoace mişcări de mase, antrenând după ele războaie, revoluţii, activităţi teroriste, în timp ce perioadele de acalmie solară favorizează pacea şi, în consecinţă, expansiunea economică.” (Nadia Julien – Planetele care ne guvernează, Editura Teora, Bucureşti, 1999)

Eclipsele de Soare
În spectacolul cosmic al ritmurilor diurne şi nocturne, împreună cu Luna şi cu Pământul, Soarele participă lunar şi anual la realizarea eclipselor solare şi lunare.     
Cam de două ori pe an, Luna, în faza de Lună Nouă, trece chiar prin faţa Soarelui, determinând o eclipsă de Soare. Daca discul Lunii trece chiar prin centrul discului solar, se produce o eclipsă totală de Soare sau o eclipsă inelară de Soare. Dacă Luna trece puţin mai jos sau mai sus, se produce o eclipsă parţială de Soare.
În timpul unei eclipse inelare, Soarele se vede de pe Pământ doar ca un inel de lumină în jurul unui disc negru, care este Luna. Ea se vede aşa deoarece partea dinspre Pământ nu primeşte lumină. Inelul luminos aparţine Soarelui pe care Luna nu îl acoperă, iar discul ei se vede mai mic decat discul solar. În timpul unei eclipse totale, Soarele nu se mai vede deloc, ci numai discul negru al Lunii, înconjurat de coroana solară (atmosfera luminoasă a Soarelui). În timpul unei eclipse partiale, Luna acoperă doar o parte din discul Soarelui, şi Soarele arată de parcă cineva ar fi rupt o bucăţică din el.
Pentru a putea vedea o eclipsă de Soare, e bine să ne aflăm într-un loc de pe Terra unde este zi la momentul în care Luna se interpune între Soare şi Pământ, şi, dacă este posibil, chiar în “umbra” Lunii. Eclipsele totale de Soare se văd numai în interiorul unei anumite benzi de pe Terra, care este la fiecare eclipsă alta.

Consideraţii filosofice
În lucrarea intitulată Pământurile Universului (Editura Sapientia, Bucureşti, 2003, traducere Daniel Cihodaru) autorul, Emanuel Swedenborg relatează experienţele sale spirituale facilitate de o comuniune autentică şi deosebită cu entităţi angelice, care i-au permis cunoaşterea Universului în care trăim dar şi cunoaşterea celorlalte cinci Lumi de dincolo de limitele acestui Univers (ale sistemului nostru solar). Asemeni lui Jakob Lorber, Swedenborg este şi el foarte bine cunoscut oamenilor interesaţi de evoluţia lor spirituală ca o personalitate complexă (om de ştiinţă, om politic, filosof şi mistic suedez) pe care Balzac l-a numit “Buddha al Nordului”. Vă oferim unul dintre cele mai semnificative fragmente din care reiese importanţa Soarelui şi, în general, a Sorilor, în întregul Univers al Creaţiei Divine, simbolismul putând fi dedus cu uşurinţă: acela de centru vital, de forţă prin excelenţă a vieţii, de forţă conştientă a spiritului, de releu al luminii şi strălucirii lui Dumnezeu-Tatăl care străpunge tenebrele şi împrăştie ignoranţa. Spiritual vorbind, într-o temă astrală, Soarele reprezintă tipul sau nivelul de conştiinţă pe care îl activăm fie la nivelul destinului individual, fie la nivelul destinului relaţional sau colectiv. Nu în ultimul rând, Soarele simbolizează inima, nu doar ca organ anatomic, ci în special ca sediu al Sufletului ce trebuie trezit spiritual, ca sediu-centru al scânteii divine prezente în fiecare formă de viaţă şi, cu atât mai mult, în fiinţa umană.
“130. După ce am vorbit cu ei un timp despre diferite lucruri, i-am întrebat ce Dumnezeu adoră. Ei au răspuns un anumit înger le-a apărut ca Bărbat Divin care strălucea în lumină. El îi învaţă şi le permite să perceapă ce trebuie să facă. Ştiau că Dumnezeul Cel Mai Înalt se află în Soarele Cerului Îngerilor. El s-a arătat Îngerului lor, nu însă şi lor înşişi. Acest Dumnezeu este însă mult prea puternic ca ei să îndrăznească să-L adore. Dar Îngerul pe care îl adoră reprezintă de fapt o comunitate de îngeri pe care Dumnezeu i-a desemnat să-i conducă, învăţându-i căile dreptăţii şi onestităţii. De aceea, ei erau luminaţi de un fel de flacără ca o mică torţă cu văpăi galbene. Motivul pentru care erau iluminaţi astfel era faptul că ei nu-L adoră direct pe Dumnezeu, deci nu pot primi direct Lumina din Soarele Cerului Îngerilor, ci doar aceea a unei comunităţi de îngeri. O asemenea comunitate poate, atunci când îi este permis de către Dumnezeu, să ofere Lumină unor spirite dintr-o regiune mai joasă. Am văzut şi eu acea comunitate de îngeri: ea este cu mult deasupra acestor spirite, şi am văzut, de asemenea, şi flacăra care le transmitea Lumină.
133. I-am întrebat despre Soarele sistemului lor care dă Lumină lumii lor fizice. Ei au spus că Soarele de acolo are culoarea flăcării. Atunci când le-am prezentat prin proiecţie mărimea Soarelui lumii noastre, ei au declarat că al lor era mai mic; Soarele lor este pentru ochii noştri o stea. Am auzit de la îngeri că este una dintre stelele mai mici. Spiritele au spus, de asemenea, că cerul înstelat era vizibil şi din lumea lor, şi că o stea mai mare decât celelalte se putea vedea în partea vestică. Din Cer mi s-a spus că aceea este Soarele nostru.” (Capitolul VIII).