| Dr. Andreea Dragomirescu | Medic medicină de familie | Competenţă apifitoterapie |

Descriere
Ne-am obişnuit ca pădurile alb argintii să facă parte din peisaj; admirăm pretutindeni talia elegantă a mesteacănului şi frunzele lui fremătătoare. Se ştie mai puţin însă despre cât de multe întrebuinţări au avut aceşti arbori de-a lungul secolelor, între cele mai importante fiind cele terapeutice.
Mesteacănul este originar din Europa şi Asia Mică şi este răspândit din zonele mediteraneene până în Siberia, dar în prezent creşte şi pe continentul nord-american. Denumirea ştiinţifică, „Betula verrucosa”, provine din „Betu”- termenul celtic pentru „arbore”, iar „verrucosa” desemnează glandele pline cu răşină de la baza ramurilor tinere.
În Roma antică mesteacănul era considerat un simbol al puterii şi al autorităţii, iar pentru celţi era un arbore sacru. În Scandinavia mesteacănul era arborele sacru al zeului Thor. Legendele nordice spun că ramurile sale aşezate deasupra uşii protejează casa de duhurile rele. În Franţa medievală era considerat „arborele înţelepciunii”, din lemnul lui confecţionându-se sceptrele pentru învăţaţi.
Lemnul uşor de mesteacăn a fost folosit în Europa pentru confecţionarea mobilierului, schiurilor, saboţilor, ca sursă de celuloză şi combustibil. Norvegienii utilizau scoarţa de mesteacăn pentru a-şi acoperi casele, iar în Laponia aceeaşi scoarţă era folosită pentru a se confecţiona îmbrăcăminte. Deoarece se exfoliază uşor, aceasta a reprezentat în antichitate un bun înlocuitor al hârtiei. De la „Betula” provine termenul „bitum”, care iniţial indica gudronul de mesteacăn, utilizat de populaţiile neolitice pentru obturarea fisurilor şi de către romani pentru refacerea vaselor sparte de ceramică. Ulterior această răşină a fost folosită, în special în Rusia, pentru tăbăcirea pieilor.
În Europa mesteacănul atinge înălţimi de până la 25-30m. Tulpina are culoare albă, este netedă şi se exfoliază în fâşii circulare la copacii tineri, iar la cei bătrâni este fisurată, de culoare închisă. Frunzele sunt romboidale, de culoare verde deschis, lucioase, iar florile sunt unisexuate: cele feminine verzi, iar cele masculine maro-roşietice şi sunt protejate sub solzii amenţilor – „mâţişorii”, care cad după polenizare.
Mestecenii preferă terenurile silicoase, se dezvoltă deosebit de bine pe terenuri nisipoase şi pietroase, dar tolerează bine şi terenurile umede şi argiloase. Datorită rădăcinilor extinse mai ales superficial, arborele regenerează terenurile degradate, transformând un sol uscat într-unul umed şi permiţând supraviaţuirea altor specii vegetale. Sunt utilizaţi pentru regenerarea terenurilor inerte şi sterile.
Toate părţile acestui arbore pot fi folosite în scop terapeutic: mugurii, seminţele, seva, frunzele şi scoarţa, dar cele mai utilizate sunt frunzele tinere care se recoltează din mai până la sfârşitul lui iulie, când sunt lipicioase şi conţin cea mai mare cantitate de resine.
În medicina populară mesteacănul e folosit din cele mai vechi timpuri. Primele documente scrise despre utilizarea terapeutică a mesteacănului provin de la Sf. Hildegard, care în sec al XII-lea recomanda florile pentru proprietăţile lor cicatrizante. În sec. al XIV-lea Konrad von Megenberg a scris pentru prima oară despre utilizarea sevei de mesteacăn, iar Mattoli, în 1500, descria capacitatea acestei seve de a dizolva calculii renali.
Seva de mesteacăn era un remediu bine cunoscut de scoţieni, care o recoltau primăvara şi o utilizau pentru tratarea afecţiunilor renale. Aztecii preparau un extract apos din frunze de mestescăn pentru tratarea dizenteriei, iar indienii Sonora foloseau preparate de mesteacăn pentru tratarea rănilor şi indigestiei. În medicina populară românească seva de mesteacăn era folosită pentru creşterea părului, iar infuzia din frunze pentru afecţiuni ale rinichilor, gută şi reumatism.

Compoziţie chimică
Frunzele de mesteacăn conţin:
–    saponozide cu acţiune diuretică;
–    flavone cu acţiune diuretică şi antiinflamatoare;
–    taninuri cu efect cicatrizant;
–    ulei volatil cu proprietăţi antiseptice;
–    resine cu efect diuretic, antiseptic şi de eliminare a acidului uric;
–    glucide;
–    vitamina C;
–    săruri minerale.

Acţiuni terapeutice

• foarte bun diuretic;
• depurativ (contribuie eficient la eliminarea toxinelor din organism);
• antiinflamator; printre componentele active ale mesteacănului se numără glucozidele salicilice care în organism se transformă în acid salicilic (aspirină naturală) cu acţiune antiinflamatorie;
• antiseptic urinar şi intestinal, datorită răşinilor şi uleiului volatil;
• litotriptic (contribuie la fragmentarea ”pietrelor” localizate renal, de asemenea la eliminarea lor prin efectul diuretic);
• hipocolesterolemiant (diminuează nivelul colesterolului sanguin);
• contribuie la eliminarea acidului uric excesiv, fiind util în tratarea gutei;
• tonic capilar (stimilează regenerarea şi creşterea firelor de păr).

Indicaţii terapeutice
–    infecţii urinare (cistite, pielonerfrite) datorită acţiunii diuretice şi antiseptice;
–    litiază urinară, în asociere cu turiţa mare şi rădăcina de brusture;
–    gută, datorită efectului diuretic, depuretiv, antiinflamator; se asociază bine cu frunzele de urzică;
–    afecţiuni reumatismale în general, datorită acţiunii antiinflamatorii;
–    enterocolită, în asociere cu sunătoare şi răchitan, datorită proprietăţilor antiseptice;
–    edeme (retenţie de apă în ţesuturi) datorită efectului diuretic; se poate asocia cu coada-calului;
–    obezitate, în asociere cu coada-şoricelului şi păpădia;
–    hipertensiune arterială: se poate folosi ca adjuvant, datorită acţiunii diuretice şi de scădere a colesterolului;
–    stări alergice şi afecţiuni ale pielii, în combinaţie cu trei-fraţi-pătaţi;
–    aplicat extern, sub formă de macerat, este foarte util pentru regenerarea firului de păr, în combinaţie cu rădăcina de brusture şi cu urzica;
–    răni sau plăgi – se pot face spălături sau cataplasme cu macerat.

Mod de administrare

• pulbere sublingual: planta se râşneşte fin cu o râşniţă electrică curată; se ia câte o jumătate de linguriţă de 4 ori pe zi, la intervale regulate, cu minim 30 minute înainte de masă, se ţine sublingual 15-20 minute, apoi se înghite cu puţină apă plată. De regulă se administrează mai multe plante într-un amestec, în funcţie de efectul dorit.
• tinctură: se prepară în alcool de 45 grade, în proporţie de 1 la 5 (o parte de plantă la 5 părţi alcool) – se administrează câte 30 picături de 3 ori pe zi în 100 ml apă plată.
• macerat: se pun 2 linguri pline de plantă la 1 l apă plată şi se lasă la temperatura camerei aproximativ 7 ore iarna şi 3 ore vara, după care se strecoară. Lichidul rezultat se bea pe parcursul unei zile, cu înghiţituri mici, între mese. Pentru aplicaţii externe (clătirea părului, răni, plăgi) se face un macerat mai concentrat, din 5 linguri pline de plantă la 1 litru de apă.

Cercetări recente arată că acidul betulinic, prezent în scoarţa de mesteacăn, are efect  inhibitor asupra celulelor melanomului malign; acidul betulinic are, de asemenea, proprietăţi antibacteriene, inhibând dezvoltarea stafilococului auriu şi a Escherichiei coli, două bacterii întâlnite destul de frecvent în infecţii. Se cercetează, cu rezultate promiţătoare, efectele inhibitoare pe care aceeaşi substanţă o are asupra virusului imunodeficienţei umane (HIV).