| Dr. Andreea Dragomirescu | Medic medicină de familie | Competenţă apifitoterapie |

Descriere
În tradiţiile străvechi, plopul negru a fost permanent utilizat în ritualuri magice, fiind asociat cu trecerea în “celelalte lumi” şi cu călătoriile astrale. Una dintre legende spune că Heliadele, văzând căderea din cer a fratelui lor, îndurerate, s-au fixat în sol şi au devenit plopi, iar lacrimile lor s-au transformat în picături de ambră, care se întăreşte pe scoarţa copacului. Potrivit altei legende, Hercule a purtat o coroană din frunze de plop după ce l-a eliberat pe Cerber, înfricoşătorul dulău al iadului, din împărăţia lui Hades; grecii considerau că una dintre feţele frunzelor de plop e mai întunecată datorită fumului şi cenuşii din tărâmul lui Hades (zeul morţii). În tradiţia creştină se spune că din lemn de plop a fost făcută crucea lui Hristos şi că frunzele plopului încep să tremure când îşi amintesc aceasta.
Anticii confecţionau scuturi din lemn de plop, deoarece îl considerau un bun protector împotriva rănilor mortale, iar magicienii îl utilizau în ritualuri pentru dobândirea succesului, pentru protecţia de farmece, pentru speranţă şi iubire. Plopul e considerat şi un simbol al capacităţii de a rezista şi a învinge. A fost numit “copacul ce transcende teama”.
Este originar din Turcia şi Iran, de unde a fost aclimatizat de către arabi în întreg bazinul mediteranean. În prezent se găseşte pe aproape toate continentele. Creşte de la câmpie până la munte, la altitudini de 1400-1800m şi preferă terenurile umede, de-a lungul râurilor şi în lunci. Poate trăi până la 200 de ani şi atinge înălţimi de 30-35m şi un diametru de până la 2 m.
Există mai multe specii de plop, plopul negru poate fi confundat cu plopul alb sau plopul tremurător, dar se deosebeşte de aceştia prin scoarţă, brăzdată de timpuriu pe cea mai mare parte a tulpinii (la celelaşlte specii scoarţa rămâne netedă până la vârste înaintate) şi prin mugurii mari, alungiţi (2-3 cm) şi mai ascuţiţi. Denumirea ştiinţifică provine de la “populus” = popor (lat.).
În scopuri medicinale se folosesc mugurii, care se pot recolta de la sfârşitul lui februarie până la începutul lui aprilie, preferabil înainte de dezvoltarea frunzelor, direct de pe ramuri. Mugurii sunt ovoizi, lucioşi, răşinoşi în interior, de culoare brun-deschis până la brun, cu miros plăcut şi gust amărui, aromat.

Compoziţie chimică
– flavone cu efect diuretic, antioxidant şi antiinflamator;
– taninuri cu acţiune astringentă;
– saponozide cu acţiune diuretică;
– ulei volatil cu efect antiseptic;
– resine;
– ceruri;
– glicozide (salicina) cu efect antiinflamator.

Acţiuni terapeutice

 

• antiseptic datorită prezenţei uleiurilor volatile, în special antiseptic urinar şi respirator. În tradiţia populară se obişnuia să se ardă ramuri tinere de plop în camerele în care au stat mult timp cei bolnavi, pentru a le dezinfecta.
• cicatrizant;
• astringent;
• antiinflamator prin flavone şi salicină;
• analgezic datorită salicinei;
• antipiretic;
• diaforetic;
• diuretic, stimulează în special eliminarea de acid uric;
• tonic;
• expectorant.

Indicaţii terapeutice
– reumatism, datorită efectului antiinflamator şi analgezic, care apar în mare parte datorită conţinutului plantei în salicină, care reprezintă o formă naturală de aspirină. Denumirea farmacologică a aspirinei este “acid acetil salicilic”, un derivat de salicină. De altfel, primele forme de “aspirină” au fost extractele din scoarţă de salcie, primul arbore la care s-a descoperit prezenţa acestui glucozid. Salicina este prezentă la trei specii de plop (Populus alba, Populus nigra şi Populus tremula), la trei specii de salcie şi la creţuşcă (Filipendula ulmaria). O combinaţie din acestea trei (muguri de plop negru, scoarţă de salcie şi creţuşcă) reprezintă un bun remediu antiinflamator şi antireumatic şi, de asemenea, antifebril.
– gută, datorită efectului antiinflamator, analgezic şi eliminator ai acidului uric. Se poate combina cu frunze de mesteacăn şi urzică;
– stări febrile, în asociere cu ţintaura;
– stări inflamatorii ale căilor respitratorii:
– bronşite şi traheite, alături de cimbru şi pătlagină;
– laringite, împreună cu salvia;
– infecţii şi inflamaţii ale căilor urinare (cistite, pielite) alături de mesteacăn şi merişor;
– hemoroizi (în uz extern);
– stări de astenie fizică şi psihică, datorită efectului tonic;
– anorexie (lipsa apetitului);
– crampe şi dureri musculare, în utilizare externă (unguent);
– degerături (în uz extern).
Mugurii de plop reprezintă planta preferată a albinelor ca materie primă pentru fabricarea propolisului, care este folosit în stupi ca un “chit” pentru astuparea fisurilor şi de asemenea ca un excelent antiseptic.

Mod de administrare
Intern se poate administra sub formă de:
– pulbere: planta uscată se râşneşte fin cu o râşniţă electrică curată; din pulberea obţinută se ia câte o treime de linguriţă de 4 ori pe zi, la intervale regulate, cu minim 30 minute înainte de mese, se ţine sublingual 15-20 minute apoi se înghite cu puţină apă plată. De regulă se administrează în amestecuri de mai multe plante, în funcţie de efectul dorit.
– macerat la rece: se pun 2 linguri pline de plantă la 1 litru de apă plată şi se lasă aproximativ 7 ore iarna şi 3 ore vara la temperatura camerei, apoi se strecoară; se bea pe parcursul unei zile, cu înghiţituri mici, între mese.
– tinctură.
Extern se utilizează sub formă de:
– băi cu macerat: se prepară macerat din 300 g plantă la 5 l apă, care se adaugă într-o cadă cu apă călduţă; se fac băi de aproximativ 20 minute, de 2 ori pe săptămână;
– unguent, aplicat pe zonele afectate de 3-4 ori pe zi (în caz de artroze, spondiloză, dureri musculare, hemoroizi, degerături).