| Dr. Viorica Lungana | Medic medicină generală |

Ce ştim despre…

Magneziul (Mg) e cunoscut încă din cele mai vechi timpuri, fiind folosit în experienţele lor de către alchimişti. Aceştia foloseau magensia alba (compus din carbonat de magneziu, hidroxid de magneziu şi apă), cunoscut şi ca magneziu uşor. Folosirea acestui termen a fost necesară pentru a-l deosebi de magnesia nigra care este oxidul de mangan, a cărui culoare este evident neagră.
În 1755 este recunoscut ca element de Joseph Black la Edimburgh(UK), iar în 1808, Sir Humphry Davy îl izolează şi îi dă numele Magneziu pentru a elimina confuzia cu elementul Mangan (Mn), găsit în magnesia nigra. Denumirile de magnesia alba şi magnesia nigra provin de la regiunea Magnesia din Thessaly (Grecia) foarte bogată în aceste substanţe, dar şi în oxizi de fier, minereu care magnetizează. Aşa se face că denumirile de magneziu, mangan, magnetism sunt foarte asemănătoare.
Magneziul este un element alb, alcalino-pământos, foarte uşor, care poate fi făcut să ardă destul de repede, motiv pentru care este folosit în industria aeronautică şi pentru realizarea proiectilelor. Apa mărilor şi oceanelor conţine trilioane de tone de magneziu, fiind sursa a mai mult de 300.000 mii tone produse anual. Concentraţia sa în scoarţa terestră este de 23,5 g/kg, fiind al şaselea element  în ordinea predominanţei.
Magneziul este considerat a fi unul dintre elementele esenţiale pentru toate organismele vii, nu doar la plante, în cazul cărora molecula de clorofilă este constituită în jurul unui atom de magneziu, ci şi în cazul animalelor şi al omului. Omul ia din alimente cam 350-450 mg/zi (aproximativ 100 g anual) şi fiecare dintre noi avem constant în corp 20g, cea mai mare parte fiind la nivelul scheletului şi al dinţilor, sub formă de săruri de calciu şi fosfor. Un mic procent (2%) din cantitatea totală reprezintă fracţiunea ionizabilă, care participă la reglarea funcţiilor biologice ale organismului, iar 34% din cantitatea totală este prezent in interiorul celulelor, unde activează procesele locale. La nivelul celulelor este foarte important ca raportul Ca/Mg să fie constant 3:1 pentru ca metabolismul, creşterea şi proliferarea celulelor să se facă în mod optim. Magneziu este elementul celular cel mai important din punct de vedere calitativ, după potasiu. Absorbţia magneziului este strâns legată de cea a calciului, raportul optim fiind de 2:1, la nivelul tubului digestiv fiind locul unde se reglează echilibrul acestui element în organism. În cazul pierderilor, rinichiul intervine pentru a-l recupera. Absorbţia sa este facilitată de prezenţa vitaminei B6, de aciditatea gastrică şi este îngreunată de o alimentaţie bogată în proteine şi grăsimi sau de consumul de alcool.

 

Rolul Magneziului în organism

Deşi este prezent în organism în cantitate mai mică decât sodiul, potasiul sau calciul, rolurile biologice ale magneziului sunt multiple şi foarte importante. În primul rând, sinteza compuşilor în care este acumulată energia, de tipul ATP-ului, necesită prezenţa obligatorie a magneziului. Datorită acestui fapt, carenţa lui poate genera perturbarea circulaţiei energiei în corp. Alte roluri, nu mai puţin importante ar fi: intervine în mai mult de 300 de reacţii enzimatice (în cadrul  metabolismului glucidic, lipidic şi protidic); are rol în menţinerea echilibrului acido-bazic; în metabolismul calciului, vitaminei C, fosforului, sodiului, potasiului; protejeză vitaminele de la a fi oxidate, în special vitaminele C şi E; participă la sinteza ADN-ului şi a ARN-ului; este indispensabil pentru atenuarea sindromului premenstrual; reglează echilibrul psihic (acţiune antistres), este sedativ al sistemului nervos (favorizează somnul) şi antidepresiv; este stabilizator al membranei celulare şi al diferitelor organite intracelulare; menţine potasiul în interiorul celulelor, pentru ca acesta să poată participa la procesele celulare; creşte adaptabilitatea la frig în caz de traumatisme, intervenţii chirurgicale, emoţii; este necesar formării structurii de rezistenţă a scheletului şi dinţilor împreună cu calciul şi fosforul; asigură o bună receptivitate pentru vitamina D, care intervine în metabolismul calciului osos; stimulează metabolismul energetic şi protejează celulele în condiţii de anoxie (lipsa oxigenului); stimulează creşterea numărului de leucocite (dacă acesta este scăzut) şi face posibilă sinteza de imunoglobuline; are acţiune antispastică asupra musculaturii pereţilor vasculari, digestivi şi a aparatului urinar; previne formarea calculilor renali şi biliari; este protector hepatic; este indispensabil pentru exercitarea normală a acţiunii vitaminei B1; combate procesele de îmbătrânire ale pielii, părului şi unghiilor; reglează temperatura corpului; stimulează motilitatea spermatozoizilor; pe uter are efect tocolitic (antispastic uterin) – deficitul de Mg putând favoriza avortul; protejează mucoasa gastro-intestinală; favorizează sinteza insulinei; reglează secreţia de hormoni paratiroidieni pentru menţinerea concentraţiei normale a calciului în sânge; împreună cu Zn, are efecte benefice în intoxicaţia cu plumb; deficitul de Mg favorizează retenţia de plumb în organism (factor incriminat în neuropatia optică la alcoolici, asociat cu tabagismul); este antiacid; antianafilactic; antialergic; anticancerigen; antiinflamator; antitoxic; antiviral; colagog; laxativ; purgativ; hipocolesterolemiant.
În cazul sistemului nervos Mg favorizează pătrunderea vitaminei B6 în celula nervoasă; modifică sinteza mediatorilor chimici şi scade excitabilitatea neuromusculară. În cadrul aparatului cardio-vascular Mg ajută inima să se contracte; este antiaritmic; anticoagulant; hipotensiv; împiedică acumularea calciului şi sodiului la nivelul pereţilor vasculari; limitează efectele nefaste ale spasmelor arterelor coronariene, care apar pe fond nervos, datorită stresului. Toate rolurile acestui element sunt la fel de importante pentru fiinţa umană.

 

Manifestări ale deficitului de Magneziu
Din enumerarea multiplelor roluri se poate înţelege cu uşurinţă cât de dăunător este pentru sănătate aportul insuficient al acestui element. În asemenea cazuri apar o mulţime de manifestări neplăcute: hiperemotivitate, jenă la nivelul gâtului, cu senzaţie de nod în gât, iritabilitate, disfuncţii sexuale, agravarea reumatismului degenerativ, alergie, anorexie, ameţeli, anxietate, litiază renală, cefalee, colici abdominale, confuzie, constipaţie alternând cu diaree, crampe musculare, întârzierea creşterii, decalcificare osoasă, dischinezie biliară, dureri anginoase, dureri faringiene şi disfonie, fragilitate a unghiilor, părului şi dinţilor, tetanizarea muşchilor feţei, oboseală vizuală, palpitaţii, parestezii, scăderea imunităţii, scăderea tensiunii arteriale, spasmofilie, stări depresive sau isterice, tahicardie, aritmii, tremurături, tulburări cardiace, tulburări ale ciclului menstrual, ulcer gastro-duodenal.
Cauzele deficitului pot fi: consumul de alcool, alimentaţia excesivă cu lipide şi glucide, alimentaţia artificială prelungită, aportul crescut de vitamina D şi F (acestea fixează ireversibil magneziul în intestin împiedicându-i absorbţia), ciroza hepatică, diabetul, insuficienţa renală, intoxicaţia cu plumb, pancreatita, afecţiunile intestinale cronice.
Supraîncărcarea apare în urma administrării crescute a magneziului şi se manifestă astfel: greaţă, vărsături, bradicardie, depresie psihică, hiperexcitabilitate, oboseală musculară, scăderea tensiunii arteriale, somnolenţă. În unele cazuri poate apărea pierderea stării de conştienţă şi chiar coma. Remediul constă în mărirea aportului de calciu şi reducerea celui de magneziu.

 

Compensarea deficitului de Magneziu

Sursele cele mai importante de magneziu sunt: apa de mare, apele minerale, tărâţele de grâu, sorg, germenii de grâu, mei, orez, fulgi de ovăz, ovăz, făină de ovăz, grâu, porumb, secară, orz (boabe integrale), hrişca, pâine integrală, seminţe de floarea soarelui, seminţe de susan, de mac, fasole mung, soia – boabe uscate şi mlădiţe, nuci de caju, migdale dulci, arahide, fistic, alune de pădure, nuci, diferite tipuri de fasole, năut, spanac, fenicul, arpagic, pătrunjel, gulii, hrean, păpădie, năsturel, arpagic, anghinare, broccoli, varză albă, varză de Bruxelles, sparanghel, mazăre (mlădiţe), praz, varză roşie, conopidă, fasole verde, linte, ciuperci, piersici, caise, prune, stafide, mure, zmeură, coacăze negre, corcoduşe, cireşe, smochine, curmale, papaya, banane, lămâi, laptele bătut, laptele de capră, laptele de vacă, gălbenuşul de ou crud.
Dozele zilnice recomandate ar fi de 200 mg pentru copiii până la 10 ani, 350 mg pentru adolescenţi şi femei, 400 mg pentru bărbaţi, 450 mg pentru femei însărcinate sau care alăptează.
Ar mai fi câteva observaţii de făcut.
Dolomita este o rocă alcătuită doar din calciu şi magneziu, în proporţii ideale pentru asimilarea de către organism, iar o sursă foarte importantă o constituie băile în apele termale. S-a constatat că atunci când magneziul lipseşte, oxidul de calciu (CaO), cunoscut sub numele de var, îl poate înlocui.
În cazul epilepsiei, s-a constatat o reducere a crizelor la pacienţii cu o alimentaţie bogată în magneziu, mai ales dacă se asigură şi un aport mărit de vitamina B6.
Pentru înţepăturile de insecte recomandăm un aport crescut de magneziu (prin alimentaţie), timp de 15 zile.
Pentru un aport optim, cantitatea de magneziu trebuie să fie într-un anume raport faţă de calciu, fosfor, potasiu şi clorura de sodiu.
Magneziul tinde să dispară din alimentaţia noastră din cauza sărăcirii solului, dar şi prin rafinarea alimentelor.
Răspunsul negativ la stres provoacă descărcarea adrenalinei în corp. Acest hormon determină un consun crescut al magneziului  celular. Pe lângă acestea, stresul şi anticoncepţionalele cresc excreţia urinară a magneziului. De aceea, în situaţiile de stres sau în cazul femeilor care folosesc anticoncepţionale, apar crize de spasmofilie. Se recomandă astfel ca în stările de inadaptare la stres să se asigure un aport suplimentar de magneziu.
În faza acută a infarctului miocardic, un aport de 20g de clorură de magneziu este suficient pentru reducerea mortalităţii cu aproximativ 20%. Aceasta se explică prin efectul sedativ al magneziului asupra sistemului nervos, prin efectul de creştere a capacităţii de a rezista la anoxie şi prin efectul său regenerator pe celulele musculare.
Mărirea dozei zilnice (prin alimentaţie) este recomandată persoanelor care consumă alcool, femeilor care folosesc anticoncepţionale, în cazul tratamentelor cu diuretice şi cu extracte tiroidiene.
În caz de iminenţă de avort se recomandă  adăugarea de progesteron şi a 200 mg/zi magneziu, care produce scăderea riscului de avort spontan.
Hipomagneziemia şi hipocalcemia pot fi asimptomatice sau se pot manifesta clinic prin crampe musculare (ce afectează în special musculatura spatelui şi a gambelor) până la criza de tetanie.
În caz de efort intelectual, oboseală, efort sportiv intens, pentru creşterea capacităţii de atenţie, magneziul şi-a dovedit eficienţa.
Implicaţiile etiopatogenetice şi/sau terapeutice ale magneziului în diabetul zaharat continuă să fie un subiect de controverse. Comunicările cu acest subiect susţin această afirmaţie. Argumentele fiziologice şi experimentale care demonstrează necesitatea prezenţei magneziului în etape de importanţă majoră ale secreţiei insulinei şi metabolismului glucozei sunt bine cunoscute. Pe de altă parte însă, deşi există o oarecare unanimitate în a recunoaşte o frecvenţă mare a hipomagneziemiilor la pacienţii cu diabet zaharat, studii numeroase privind efectele suplimentării terapeutice cu magneziu au avut rezultate diferite. În ce măsură nivelul magneziului la pacienţii cu diabet zaharat este un marker, o consecinţă sau o cauză, mai trebuie investigat…
Unele studii au arătat că prezenţa magneziului în asociere cu cromul reduce inhibarea de către crom a viabilităţii candidei albicans, o ciupercă ce dă frecvent infecţii.
Ciocolata este foarte bogată în magneziu (410 mg la 100 g), cu  efecte de relaxare şi calmare, deci, atunci când este cazul, merită să fie consumată.
Anumiţi autori consideră că magneziul în exces are un rol în dezvoltarea tumorilor.