Locul unde nu bat clopotele

Privesc liniştea ce s-a aşezat peste combinatul siderurgic din Călan. Beton şi rugină, praf şi amintiri răzbat din spatele gardurilor zdrenţuite. Înfiinţat în anul 1870, această măreaţă construcţie a murit, prevestind începutul unei noi vieţi pentru locuitorii oraşului Călan. Oraşul nou, construit ca o cerinţă a dezvoltării industriale, pe o terasă de pe dreapta Streiului, zace în amorţire. Suflete fără speranţa zilei de mâine, colindă străzile într-un dans haotic, nesigur şi umil. Nu mai sunt de folos, cel puţin acum, când totul este într-o continuă transformare, când totul tinde să devină un tot, când identitatea sufletului dispare şi este transpusă într-o cifră sau un cod de bare. Ochii lor privesc apusul de soare printre ruine, iar mâinile lor mângâie mărunţii ce se pierd prin buzunare. De ce durerea sufletească doare cel mai tare?
Cele două microbuse care ne-au aşteptat la gară, opresc pentru ultima oară în centrul oraşului, preţ de câteva minute, timp suficient pentru a face ultimile cumpărături. O dimineaţă senină, aduce pe chipul nostru o undă de mulţumire, dar pentru cei pe care îi privim este doar o nouă zi plină de gânduri, de griji, de socoteli. Privind chipurile copiilor care aleargă prin micul parc din centrul oraşului, mă întreb cine le-a hotărât soarta, de ce s-au născut aici şi nu într-un loc prosper. Ei vin ca să schimbe. Sunt cei care urmează. Sunt diamantele ce stau ascunse prin praful de cărbune, cocs sau fontă. Şi totuşi cresc...
Ohaba Streiului, Chitid, Boşorod sunt localităţi pe care le parcurgem în viteză, stârnind un nor de praf. Drumul urmăreşte valea Luncanilor, ca mai apoi să pătrundă printre colinele împădurite spre inima munţilor Şureanu. Luncani, ultima aşezare de pe această vale, pare a fi o glumă divină. Case răsfirate în cele mai pitoreşti locuri, sunt semnul că o mână nevăzută i-a îndreptat pe aceşti oameni să pustnicească aici. Departe de civilizaţie, departe de tentaţiile marilor oraşe, ei sunt condamnaţi să rămână curaţi, să trăiască într-o linişte deplină. Şi nu se plâng, dar se răresc pe zi ce trece. Curând vor fi doar umbre şi amintiri ce plutesc peste pământurile pe care le-au iubit cu atâta patimă. Ei nu au parte de o biserică clădită, dar clopotele credinţei nu încetează să bată în inima lor.
Sunt singura persoană din tot grupul care a mai fost pe aici. Până şi şoferul microbusului, om al locurilor, nu a urcat niciodată aşa de sus pe această vale. A auzit de frumuseţea acestor locuri, dar interminabilele curse şi probleme cotidiene, l-au ţintuit la volan. Trecem de Valea Roşie în dreptul căreia un indicator arată drumul spre cetatea dacică Piatra Roşie şi oprim la intersecţia Pârâului Morii cu Valea Vânătorului, după mai bine de 18 kilometri de mers din localitatea Călan. De aici mai avem doar 40 de minute de mers pe jos până la locul de campare. După plecarea microbuselor, o linişte deosebită se lasă asupra locului şi a noastră. Suntem destul de departe de orice zgomot uman, departe de orice şosea, dar foarte aproape de o lume de basm. Suntem în locul unde nici clopotele nu bat.
Săltăm pe spate rucsacii plini de alimente şi echipament şi pornim spre locul de campare. După mai bine de 1 kilometru întâlnim casele răsfirate ale satului Ciclovina, apoi drumul se continuă în urcuş uşor pe malul drept al Pârâului Morii (denumirea Pârâului Ponorici după ce traversează în subteran peşterile Ponorici şi Ciclovina cu Apă). Depăşim o cabană pe partea stângă a drumului, apoi continuăm urcuşul în serpentine. Ici şi colo se mai distinge pe câte o piatră, urmele unui marcaj turistic. Vuietul pârâului se aude tot mai slab, în schimb lătratul câinilor de la ultima casă tulbură atmosfera de linişte. Ne oprim pentru a admira splendida cetate de calcar ce domină capătul văii. La baza abruptului calcaros se află peşterile Ciclovina Uscată şi Ciclovina cu Apă.
De la ultima casă mai mergem vreo 10 minute şi ajungem la locul de campare, de fapt este capătul drumului forestier care aici de deschide sub forma unui mic platou înierbat. O vatră de foc amenajată din pietre imense de calcar, o masă de lemn construită la poala unui fag enorm şi o tablă cu descrierea principalelor puncte de atracţie din Rezervaţia naturală Călianu – Ponorici – Ciclovina, sunt semne care ne indică faptul că suntem într-o zonă protejată.
În mai puţin de o jumătate de oră 24 de corturi au umplut mica poiană cu un amestec de culoare şi formă. Cum avem timp suficient pentru un circuit de 2 – 3 ore, luăm rucsacii de tură şi pornim spre vârful Tifla (854 m). De la corturi, o potecă bătătorită, nemarcată, se îndreaptă spre NE pe curba de nivel. Trecem prin curtea unui sălaş, apoi prin poieniţe şi păduri de mesteacăn, depăşind văi seci. Ajunşi într-o şa, loc unde ne întâlnim cu drumul de pământ ce vine din satul Ciclovina şi se îndreaptă spre cătunul Alun, schimbăm direcţia de mers  spre nord. Poteca se strecoară printre vlăstare tinere de mesteceni şi apoi urcă spre vârful Tifla. Stânca golaşe din vârf este asemeni unui punct de observaţie măcinat de vreme. Priveliştea din jur este pansament pentru suflet. Spre sud, sud – est imensa căldare ce împresoară Pârâul Morii. Spre vest o creastă vălurită, prelungire a abruptului calcaros. Spre nord adânca vale a Luncanilor, iar spre est Valea Roşie şi nesfârşita întindere de culmi şi văi a munţilor Şureanu. Sub privirile noastre, un crâmpei din istorie stă nemişcat de aproape 2000 de ani. Vârful pe care dacii au ridicat cetatea Piatra Roşie, ca un ultim val de apărare al cetăţii Sarmizegetusa, domină enigmatic Valea Roşie şi Valea Alunului. Privim şi fotografiem. E linişte, e timpul vecerniei, dar clopotele nu bat aici. Bătăile inimilor noastre se transformă în clopote şi bat în acelaşi acord cu vibraţiile locului. Nu toţi suportă această stare de linişte, această stare de înălţare sufletească, această unire cu trecutul şi trebuie să coborâm, dar nu numai de pe vârful Tifla, ci şi din starea superbă pe care ne-a transmis-o locul. Preţ de câteva minute nu am fost doar oameni cu suflet de stâncă, ci stânci cu suflet de oameni.
E greu să cobori după ce simţi asemenea stări, e greu să-i priveşti pe cei din jurul tău care nu simt asemenea stări. Dar mai greu este să-i faci să simtă asemenea stări, atâta timp cât ei nu îşi doresc acest lucru, atâta timp cât ei nu îşi dau seama că pot trăi asemenea stări. E greu să înveţi să asculţi clopotele în locul unde nu bat.
În tabără arde deja focul. Cei care au rămas la corturi s-au adunat pe pietrele din jurul lui şi povestesc în şoaptă fel şi fel de istorioare. E atâta linişte încât am senzaţia că plutesc într-o altă dimensiune. Adorm departe de zgomotul tramvaielor, adorm acoperit de stele şi de toate visurile mele.
Nu ştiu cât de târziu s-au culcat ceilalţi, dar la ora 9.00, oră stabilită pentru plecare pe traseu, toată lumea este pregătită. Fiind o zonă nouă pentru ei, total nemarcată, nici unul nu doreşte să piardă această zi sau să se rătăcească. După o scurtă prezentare a traseului, pornim în ritmul de mers al celui mai în vârstă participant la această excursie: o doamnă din Braşov ce a împlinit de curând 78 ani. O potecă abia vizibilă ce urcă în serpentine ne scoate la Albii, o vale seacă, ciuruită de doline, creată de pârâul Ponorici înainte de a se ascunde în subteran. După 15 minute, timp în care am străbătut aproape toată Valea Albiilor, deviem spre est şi urcăm prin pădurea de fagi spre vârful Chiciurii (1020 m). Aproape de vârf întâlnim primul obiectiv: valul de pământ ridicat de daci împotriva pericolelor ce veneau de pe valea Streiului. Călcăm pe istorie, călcăm pe munca înaintaşilor noştri şi încercăm să ne imaginăm cum era viaţa lor. Sunt convins că nu era atât de agitată ca acum, că oamenii erau mult mai liniştiţi şi mai evoluaţi spiritual. Locul păstrează încă rugăciunile lor, păstrează credinţa lor şi dragostea neobosită pentru pământul acesta. Odihniţi, pornim de-a lungul valului de pământ spre sud – est, asemeni soldaţilor de pază. Intersectăm câteva drumuri, dar nu ne abatem de la direcţie. În scurt timp ajungem la o imensă poiană. Spre vest se deschide o splendidă panoramă. Munţii Retezat, mângâiaţi de razele blânde ale soarelui, apar ca o imensă fortăreaţă. Preţ de câteva secunde, grupul se opreşte înmărmurit. Încep să apară aparatele de fotografiat şi acesta este semnalul că trebuie să facem o pauză. Un sandwich garnisit cu o imagine superbă, respirând un aer incredibil de curat. Cum se întâmplă mai în toate cazurile când serveşti masa la munte, câinii ciobăneşti încep să apară, lătrând cu spume la gură. O singură bucăţică de pâine, un singur gest de afecţiune îi reduc la tăcere. Apare şi ciobanul...un puştan de numai 10 ani, îmbrăcat ca la carte, cu chimir, pălărie, cizme de cauciuc şi nelipsita bâtă încrustată. Nici în visurile lui cele mai bune nu credea că va ajunge să pozeze pentru atâţia turişti. Răsplata pentru răbdarea lui e faptul că toate buzunarele îi sunt pline cu dulciuri. Merită! Niciodată nu am văzut atâta lumină pe chipul unui copil, amestecată cu sentimentul datoriei. Nu merge la şcoală, dar ştie să-şi numere oile. Îi este suficient atât. La ce folos să faci atâta amar de şcoală, dacă sufletul tău trăieşte tot în beznă?
Nici nu ne-am dat seama ce repede a trecut timpul. Stăm deja de o oră în această poiană superbă şi parcă nu ne-am da duşi. Sunt zile atât de agitate în oraş că îţi vine să pleci, să te refugiezi în locuri liniştite. Atunci simţi că timpul se comprimă şi nu îţi mai ajunge. De ce aici pe munte ziua pare aşa de lungă? Urci, cobori, străbaţi zeci de kilometri şi seara nu se mai apropie. Cei drept, contează tare mult şi lângă cine urci.
Pornim pe o cărăruie ce coboară spre stâna din căldarea Călianu. Un fir de apă se strecoară printre ierburi şi se pierde la baza unui perete de calcar. Calc printre urzici şi ajung la mica deschidere de sub stâncă. Aici este intrarea în peştera Călianu, cea mai puternic concreţionată din toată zona. Înarmat cu o lanternă, mai mult târâş, pătrund pe o galerie deosebit de îngustă. Elanul şi dorinţa de a vedea ceva inedit îmi este curmat de un bolovan prăbuşit ce opturează întreaga galerie. Asta este! Şi mai bine aşa pentru că se păstrează intactă. Mă spăl pe mâini de lutul umed şi roşiatic, apoi pornim pe lângă stână, pe un drum de căruţă. Mai întâi prin pădure, apoi printr-o zonă golaşă, ne îndreptăm spre Poiana Omului. E atâta linişte, parcă am urca spre cer. Câţiva cai pasc liberi într-un ocean de verdeaţă. Sălbăticie de o rară frumuseţe. Oare toate acestea sunt în România? Acum îmi dau seama că toate clipele în care mi-a părut rău că m-am născut aici au fost deşarte. Nu voi pleca niciodată de aici, în speranţa unui câştig material. Ţara aceasta nu merită părăsită, deşi mulţi au făcut-o deja sufleteşte!
Din Poiana Omului schimbăm direcţia de mers, spre sud şi în scurt timp ajungem la câteva sălaşe din apropierea vârfului Chicera Izvorului (1174 m). Nu pot descrie priveliştea. Nu există cuvinte, există doar stări şi acestea trebuie trăite la faţa locului.
La umbra unor fagi enormi, ne oprim pentru un alt popas. Aici este punctul de întoarcere spre tabără. Pe chipurile prietenilor citesc mulţumirea. Deşi am mers mai bine de 10 kilometri, nu văd nici un semn de oboseală. Zona este atât de încărcată, atât de pură, încât aici nu te mai simţi om şi trup, ci numai suflet plutind peste întinderi de linişte.
Coborâm spre pârâul Ponorici şi îl urmăm pe malul drept. Un izvor puternic, cu apă cristalină şi rece ne potoleşte setea. De aici mai parcurgem câteva sute de metri şi pătrundem în lunca Ponoriciului. O vale oarbă, care sfârşeşte la baza unui abrupt calcaros. Pârâul cu zeci de meandre dispare în adâncuri în apropierea unui sălaş izolat. Deschiderea triunghiulară a peşterii Ponorici te îndeamnă la popas. Pregătim lanternele şi pătrundem în prima sala a peşterii. Un puţ adânc de peste 20 metri ne opreşte înaintarea. Fără echipament adecvat (scări, corzi...) nu se poate continua. Ne întoarcem, pentru noi a fost suficient. Ieşim la lumină şi ne continuăm drumul spre tabără, nu înainte de a face câteva poze. Urcăm pe lângă gardul sălaşului şi ajungem pe marginea văii seci a Albiilor. Cei din grup descoperă cu uimire că aici s-a închis un circuit început azi dimineaţă cu urcarea spre valul de pământ. Suntem aproape de tabără şi grupul este odihnit. E minunat să dăruieşti, să-ţi deschizi sufletul pentru cei pe care îi ai în urma ta. De multe ori ai senzaţia că între cel care dăruieşte şi ceilalţi din grup, se formează o legătură invizibilă, un fascicol nevăzut de energie. Primeşti ca să dăruieşti...
Străbatem în totalitate valea Albiilor, de acum cunoscută, ca mai apoi să coborâm spre corturi. Cum simt că pentru mine, ca ghid, ziua nu s-a terminat aici, mă asigur că grupul va ajunge în deplină siguranţă la tabără şi însoţit de 3 colegi, pornesc pe o potecă ce se desprinde spre vest şi se afundă în pădure. Cărarea urmează curba de nivel şi după câţiva zeci de metri ajunge în faţa unei guri de mină părăsită. Hotărâm să continuăm cercetarea zonei înaintând spre vest, pe o urmă abia vizibilă. Terenul devine din ce în ce mai accidentat, apar stânci izolate. În jos panta devine tot mai abruptă şi suntem nevoiţi să ne agăţăm de crengi şi trunchiuri de copaci. Ceva trebuie să fie, ceva mai este de văzut. Nu se poate ca această zi, superbă de altfel, să se încheie fără o surpiză. Urcăm puţin în diagonală şi după ce trecem de un pinten stâncos, apare gura unei peşteri. Bucurie mare şi fără a mai sta pe gânduri mă avânt singur în adâncuri. Toată pardoseala este ciuruită de găuri adânci, săpate de mâna omului. Probabil că au fost prin zonă speologi sau arheologi şi au căutat urme ale unor civilizaţii trecute. Peştera, cu dimensiunile ei reduse, nu prezintă formaţiuni speologice deosebite, dar există şi trebuie văzută. Fac câteva clişee document şi mă întorc.
Din gura peşterii urcăm prin stânga pe o urmă proaspătă. Urcuşul destul de greu compensează cu toată plimbarea din cursul zilei. Încă câţiva zeci de metri şi ajung pe un ţanc stâncos. Cred că este locul de unde se avântă şoimii. Sub picioarele noastre se deschide un perete vertical de vreo 300 metri. Suntem chiar deasupra intrării în peştera Ciclovina cu Apă, pe abruptul care străjuieşte capătul Pârâului Morii. Am senzaţia că de aici aş putea cuprinde în braţe întreaga zonă. Tabăra de corturi este minusculă, iar prietenii par nişte furnici. Strigăm, ne reperează cu greu, facem semne cu mâinile. Sunt convins că şi ei vor vrea să ajungă aici.
Ne desprindem cu greu de acest loc. Cum soarele este mai grăbit ca noi şi de teamă să nu ne prindă noaptea pe traseu, urcăm spre vârf. Dincolo de acesta se deschidă o poiană, cu deschidere spre sud şi vest. Privim încă odată munţii Retezat, apoi cotim spre stânga şi urmărim cu pas grăbit poteca bine conturată de pe creasta matematică. Odată ajunşi în capătul de nord al văii Albiilor, până la corturi mai avem de parcurs vreo 10 - 15 minute.
Înserarea se lasă peste corturi cu repeziciune. Focul este aprins şi locurile din jurul lui sunt ocupate. De lângă masa de lemn, coboară o potecă în serpentine până la intrarea în peştera Ciclovina cu Apă. Un portal imens din care iese un şuvoi puternic de apă se aseamănă cu o poartă spre alte lumi. Stânca degajă căldură, iar apa deosebit de rece ne împrospătează şi curăţă trupurile. Parcă toată oboseala zilei trece şi te simţi cu adevărat curat.
Privesc intrarea spre adâncuri. Cât de uşor este să te pierzi în măruntaiele pământului, cât de puţin este să cazi pradă ispitei de a vedea ce este dincolo. Fără echipament adecvat şi fără o pregătire specială, accesul este imposibil. De multe ori suntem atât de mici şi neputincioşi încât trebuie să ne retragem în linişte. Păcat că unii îşi lasă semnătura pe unde apucă, scrijelind copacii sau scriind pereţii peşterilor. Atât de puţini oameni ştiu că semnătura este amprenta sufletului, este modalitatea prin care noi întărim ceea ce gândim şi ceea ce suntem. Se apropie vremea când, prin semnătură, vom accepta de bună voie sau vom refuza semnul fiarei.
O limbă lungă de grohotiş porneşte de la firul apei spre înaltul peretelui de calcar, marcând calea spre o altă peşteră. Intrarea naturală a peşterii Ciclovina Uscată, care reprezintă un etaj superior, fosil, al sistemului carstic Ponorici – Ciclovina cu Apă, este rar utilizată. Accesul se face frecvent printr-o galerie artificială, săpată de mâna omului pentru a exploata guanofosfatul. Peştera Ciclovina Uscată a fost a doua din lume, zăcământul de guanofosfat fiind estimat la 50.000 tone, care se transporta cale de 7,5 kilometri cu un funicular până în gara Pui. Dar cea mai mare bogaţie a acestei peşteri este tezaurul hallstattian găsit aici. Este locul de descoperire al celui mai vechi craniu de HOMO SAPIENS FOSILIS din România. Tot aici a fost descris în premieră mondială un nou mineral: ARDEALITUL. În peştera Ciclovina cu Apă au fost descoperite patru strate paleolitice suprapuse, urme de vetre de foc, fragmente de oase, unelte din cremene, 600 obiecte de podoabă din metal, câteva mii de mărgele din chihlimbar, ceramică şi sticlă colorată. Acum peştera este închisă vizitatorilor, în special celor fără suflet, puşi pe distrugere. Poate într-o zi vom preţui mai mult ce avem şi le vom păstra cu sfinţenie pentru generaţiile viitoare. Poate într-o zi nu vom vinde tot ce se poate vinde pentru un profit de moment. Noi trecem, dar cei care vin, cu ce rămân? Sau nu mai contează... Pentru multe lucruri este deja târziu.
E ora 9.00 şi soarele se grăbeşte să mângâie corturile pline de rouă. Plecăm pe traseu şi grupul este complet. Nimeni nu doreşte să rămână la corturi, doar îngerii păzitori, nevăzuţi, îşi vor face simţită prezenţa. Cu greu mai poţi lăsa cortul în loc vizibil în ziua de astăzi. De ce oamenilor nu le mai este teamă că într-o zi vor da socoteală, singuri, pentru tot ceea ce au făcut şi au gândit?
De data aceasta urcuşul până la valea seacă a Albiilor a fost mai dulce. Ne regrupăm, ne tragem sufletul preţ de câteva clipe, timp în care le prezint noul traseu, apoi paşii noştri încep să adune roua dimineţii. După un sfert de oră ajungem la capătul din amonte al văii, traversăm spre vest un baraj de pământ şi urmăm drumul săpat în calcare. Deschiderea înfricoşătoare a unui aven se deschide chiar lângă marginea drumului, deasupra intrării în peştera Ponorici, vizitată cu o zi înainte. Soarele se scaldă în meandrele pârâului ce străbate imensa căldare a Ponoriciului, transformându-l într-un şarpe de argint. Câţiva cai pasc liberi, în imensul ocean de verdeaţă şi linişte. Urmărim în continuare drumul ce se joacă printre doline imense. Un labirint presărat cu mesteceni, stânci singuratice şi poteci ce se pierd prin iarbă. Nici un marcaj turistic nu tulbură liniştea peisajului şi faptul că trebuie să mergi după instinct este o adevărată provocare. Te poţi învărti în cerc ispitit de cântecul ademenitor al ielelor. Te poţi rătăci cu adevărat!
Ne oprim pentru a ne regrupa într-o superbă pădurice de mesteceni. Din acest loc vom schimba pentru a nu ştiu câta oară direcţia de mers. Spre nord – vest, coboară poteci şi drumuri situate de-o parte şi de alta a unei văi de tip uvalas (depresiune carstică formată prin unirea unor doline de dimensiuni mari), spre satul Fizeşti. Simt că grupul are tendinţa să treacă într-o stare de moleşeală, de plutire, de visare, aşa că dau semnalul de plecare ridicându-mă din iarbă. Nu trebuie să spun nimic, au înţeles că mai sunt şi alte locuri frumoase de văzut. Ne îndreptăm spre sud, pe marginea unor doline. Depăşim un sălaş pustiu, apoi suntem luaţi în primire de lătratul unor câini de la alt sălaş, situat ceva mai sus. O ţărancă iese din casă, potolind câinii şi apropiindu-se prietenoasă de noi.
,,- Nu vă supăraţi pe câini, că niciodată nu au văzut atâţia oameni adunaţi la un loc şi s-au speriat, bieţii de ei!”.
Pe măsură ce urcăm, în spatele nostru se deschide o privelişte superbă. Păduri, fânaţe, doline, pomi fructiferi, mesteceni, garduri din piatră, sălaşe, toate adunate parcă într-o grădină suspendată în cer. Închid ochii şi simt ţesătura uliţelor subterane ale unei lumi tainice, deschid ochii şi nu mai exist. Calc pe o bucată de cer căzută pe pământ şi nu mai exist.
Dorinţa celor din grup de a continua tura, mă aduc la realitate. Ştiu pe unde să merg. O potecă nevăzută este desenată parcă pe iarba necosită. Capetele florilor sunt aplecate de-o parte şi de alta, arătându-ne calea. După ce trecem câteva garduri pe direcţia sud-vest, apoi pe lângă o stână, întâlnim un alt sălaş, mult mai bine îngrijit. Poteca ce trece pe lângă sălaş se termină în cer. Ajunşi într-o şa, în imediata apropiere a sălaşului, rămânem înmărmuriţi. Câteva secunde nimeni nu clipeşte, nimeni nu spune nimic, nimeni nu se mişcă. Un val de bucurie se împăştie în jur şi aparatele de fotografiat încep să se declanşeze. Suntem deasupra văii oarbe a Ohabei Ponorului. Un platou neted împresurat de dealuri şi creste calcaroase. Vârful Paltinului (1202 metri) spre nord-est, urmat în prelungire spre sud-vest de Dealul Mătuşănului, apoi spre nord-vest vârful Plopi (1147 metri) pe lângă care tocmai am trecut, şi sălaşele răsfirate a cătunului Fundătura, conferă locului un gust de rai. De aici, din culme, pârâul pare un şuvoi de argint ce se prelinge pe lângă versantul nordic al căldării, ca mai apoi să fie absorbit pur şi simplu de stânca fisurată. Cale de 4 kilometri în linie dreaptă, apa nu va mai vedea deloc soarele. După mai bine de 4,5 kilometri de întuneric, apa iese la lumină printr-un portal cu înălţimea de aproape 40 de metri, localnicii botezând-o sugestiv: peştera Şura Mare.
Coborăm pe o potecă bine conturată spre ponor şi facem pauza de prânz, răsfirându-ne prin imensitatea căldării presărată cu căpiţe de fân. Nici nu ştiu când a trecut timpul. Umbra unei stânci solitare, asemeni unei piese imense de şah, ne învăluie în tăcere. E timpul să ne continuăm traseul, cu toate că am fi stat până la apusul soarelui şi încă o zi, în acest amfiteatru natural. Străbatem toată căldarea, trecem peste firul apei şi ne apropiem de o terasă de pământ. Aici, ascuns privirilor, este un tainic izvor cu apă deosebit de rece. Localnicii au amenajat şi protejat izvorul în aşa fel încât să poată intra numai o cană. Cu provizii noi de apă, continuăm urcuşul spre sud, pe lângă un alt sălaş, apoi pe o fâşie de fânaţe. După vreo 10 minute, traversăm prin pădure până ce dăm de un drum desfundat de căruţă. Urmăm acest drum până într-o mică şa unde se desparte în două. O variantă continuă să urce spre est, iar cealaltă coboară spre vest. Aleg a doua variantă şi coborâm printr-o porţiune defrişată până la un drum pietruit. Suntem pe marginea văii seci denumită Luncile Hobenilor. De aici ne întoarcem spre tabăra de corturi. Urcăm pe drumul ce însoţeşte versantul stâng al văii, după care, la jumătate de oră de mers, deviem spre vest pe un drumeag pietruit ce coboară uşor prin pădure. Încă 20 de minute de mers şi suntem în capătul de sus al satului Ohaba-Ponor, pe uliţele acestuia. Cotim spre est la prima intersecţie şi urcăm susţinut până la ultima casă situată într-o mică şa. Merităm o jumătate de oră de odihnă, timp în care servim ceva d-ale gurii, ce au mai rămas prin rucsacul de tură.
Urcăm spre est până la o altă şa, loc de intersecţie a mai multor drumuri, nefigurate pe hartă. De aici, spre nord, printr-o ţesătură de drumuri ce se îndreaptă în toate direcţiile, ajungem la alte sălaşe situate deasupra satului Ohaba-Ponor. Privind către vest, o splendidă panoramă se deschide spre munţii Retezat şi valea Streiului. Pe aici vom coborâ mâine spre gara Ponor, dar lucrul acesta numai eu îl ştiu şi încă nu l-am spus grupului. Prefer să aibă o surpriză plăcută la întoarcerea acasă.
O turmă de oi păstorită de o băciţă îşi face apariţia pe micul tăpşan. Rumenă în obraji, cu o trăistuţă după umeri, un ac mare prins la piept, împleteşte ciorapi groşi de lână, aşa mergând şi strunind oile. Ochii ei senini cuprind zările şi veselia ei este molipsitoare. Fără televizor, fără ştiri, fără bârfele sătenilor, fără invidia lor, trăieşte într-o altă lume. Basme şi legende sunt împletite aici sub formă cioarecilor de iarnă. În luna mai, când am fost în cercetare pentru această excursie, am întâlnit-o tot aici, la fel de veselă şi rumenă în obraji. Timpul parcă nu se atinge de cei curaţi la suflet şi nu imprimă nici un rid pe feţele celor fără gânduri. Atunci i-am făcut poze între mioarele dragi, i-am promis că i le voi trimite şi n-a fost aşa. Încă n-a sosit timpul lor, dar ea, doamna Eleonora Murgoci din satul Federi, m-a ţinut minte şi le aşteaptă. Câtă simplitate în aceşti oameni şi ce puţine pretenţii au de la viaţă. Mă întreb, noi orăşenii, am putea să ne ridicăm la nivelul lor de modestie, de smerenie, de credinţă. Pentru ei nu bat clopotele duminica, nimeni nu îi cheamă la credinţă. Ei o poartă în suflet şi în tăcerea lor vorbesc cu mioarele, vorbesc cu Bunul Dumnezeu. Poteca tainică a inimii lor duce spre cer, fără ocolişuri, fără rătăciri. Ei sfinţesc locurile unde nu bat clopotele. Nu poţi simţi acest lucru numai urmând poteca inimii lor.
Pornim spre nord printr-o pădure bătrână de mesteceni, apoi drumul coteşte în dreptul unei cruci de piatră (oare ce poveste, ce tragedie, este îngropată aici?) spre est, după care ocoleşte câteva doline prin pădure şi ajungem… de unde am plecat dimineaţă. Stau şi îi privesc pe cei din grup. Li se pare tare cunoscut acest loc. Nu se aşteptau să ajungă aici, dar din altă direcţie. Simt cum respiră relaxaţi. Dacă până acum se opreau la fiecare intersecţie de drumuri aşteptând să le indic direcţia de mers, acum pot ajunge şi singuri la corturi.
Hotărâm să ne despărţim în două. Cei care doresc să se întoarcă la corturi şi cei care vor să urce la punctul de belvedere descoperit cu o seară înainte. Aproape toţi vor un traseu bonus în această ultimă zi. Deasupra peşterii Ponorici, pornesc prin pădure, fără a urma o potecă anume. Ştiu unde trebuie să ajung. Urcăm spre nord-vest, coborâm într-o mică poieniţă, apoi urcăm pe aceeaşi direcţie până pe culmea parţial împădurită. Aici avem o nouă privelişte superbă spre munţii Retezat. Parcurgem o porţiune din creastă pe lângă liziera pădurii, apoi pe lângă un fag luat ca reper ieri, coborâm accentuat până la grupul de stânci ce formează un pinten deasupra hăului. E puţin mai greu de găsit locul dacă nu ai fost niciodată, dar se poate…
Coborâm la corturi în timp ce soarele îşi aruncă disperat ultimele raze de soare spre Piatra Roşie. De data aceasta focul a ars mai mult în noapte…
Dimineaţă, la ora stabilită pentru plecare, am rămas doar câţiva. Majoritatea au plecat mai repede pentru că le era teamă de urcuşul cu rucsacii în spate până în valea seacă al Albiilor. Doar 20 de minute de urcuş pentru ziua de astăzi, atât de simplu este traseul de întoarcere. Până în şaua unde păştea turma de oi a doamnei Eleonora, traseul deja cunoscut, aproape că nu a fost simţit. După o pauză de jumătate de oră, timp în care am putut admira creasta munţilor Retezat în toată măreţia ei, începem coborârea spre satul Federi. Mai întâi pe zeci de poteci săpate de ploi într-un pământ roşiatic, apoi pe o uliţă plină de noroi, printre case. La prima intersecţie nu coborâm spre stânga, ci urmăm drumul spre nord-vest, ocolind un vârf împădurit. La o nouă intersecţie, ,,La cruce” cum spun localnicii, coborâm spre stânga pe un ogaş spălat de ape. În mai puţin de 15 minute ajungem la poşta satului Federi şi mica bisericuţă cu un singur turn. Cea veche, are pereţii fisuraţi de poţi strecura palmele în crăpături, iar la cea nouă nu este finalizată construcţia. Punem rucsacii în curtea bisericuţei vechi şi...uşa veche de lemn se deschide. În cadrul ei apare o bunicuţă zâmbind şi ne face semn să intrăm. Ia câteva lumânări şi le aprinde lângă icoane, apoi se închină făcând plecăciuni până la pământ, sărutându-l. Privind impresionaţi gesturile bătrânei şi nici unul dintre noi nu cutează să facă la fel. Am fost altfel obişnuiţi, să spunem în gând o rugăciune la repezeală, să privim puţin icoanele, apoi să plecăm spre alte lucruri lumeşti.
-    Nu mă luaţi şi pe mine în chip? întrebă gazda noastră văzând aparatele de fotografiat.
-    Cum să nu! Numai să veniţi aici în faţa iconostasului, să prindem şi icoanele în cadru.
-    Doamne-fereşte şi Maica Domnului să mă ierte, da nu pot în faţa altarului. Mai bine aici, lângă laviţa aceasta. Da staţi puţin să mă gătesc.
Surprinzător, cu o mişcare rapidă îşi dă un sfeter (pulovăr de lână) jos, apoi încă unul, şi un laibăr (vestă) şi rămâne într-o frumoasă cămaşă de in, de un alb imaculat şi frumos brodată. Pe chipul ei se aşterne liniştea şi numai zgomotul lumânărilor care ard se aude.
-    La noi, clopotele bat rar de tot! O data pe lună vine un preot şi mai ţine câte o slujbă duminica. Iaca, biserica asta îi gata să cadă, oamenii îi vezi în tătă zi numa’ la crâşmă. Au început să taie pădurile şi duminica, că îi poartă satana numa’ după bani şi tot nu le ajung. Am ajuns la 87 de ani şi numai Bunul Dumnezeu mi-a mai rămas. De două săptămâni mi s-o spânzurat fica la 56 de ani. Nu a mai rezistat la viaţa asta, la nevoile astea, să n-ai una, să n-ai alta. Toată ziua se plângea că nu îi ajung banii...Acum cred că nu mai are nevoie de ei...Şi eu ce să mai fac, bărbatu’ mi-o murit de 3 ani, băiatu’ o murit pe un şantier... Eu mai vin duminica la ora 12.00 la biserică, aprind lumânări la icoane, spun o rugăciune şi aştept să mă cheme Domnul...Şi ce drag îmi este să aud cum bat clopotele. Aşa de frumos sună, pe toate văile astea, de parcă îngerii cântă. Dar nu mai are cine să tragă clopotele, că pe mine m-au lăsat puterile...
Oare în câte locuri din ţara asta nu mai bat clopotele? După ce ne mor bătrânii cu ce mai rămânem? Şi vremurile sunt aproape şi nu va fi cine să tragă clopotele...
Plecăm lăsând uşa bisericii deschisă şi o bătrână care încă se închină la icoane prăfuite.
Coborâm dealul pe care este ridicată bisericuţă, trecem pe lângă magazinul sătesc în curtea căruia bărbaţii satului stau la un pahar de vorbe lângă o bere rece şi ajungem la o curbă a drumului. Urcăm spre sud şi apoi trecem un gard, coborâm pe un ogaş până la firul apei Ponorului. Avem timp suficient să vizităm cheile şi intrarea în peştera Şura Mare. Prin chei nu este potecă şi suntem nevoiţi să ne descălţăm. Străbatem cei 500 metri ai cheii prin apa rece şi deosebit de curată. Uiţi de toate când ajungi în faţa monumentalei intrări. Un chip ce pare cioplit pe peretele din stânga peşterii ne priveşte la plecare. Din satul Ohaba Ponor parcurgem 3 kilometri pe şosea până în Ponor, traversăm podul peste Strei şi sub piciorul podului peste calea ferată, aşteptăm trenul personal. Pe acoperişul prăbuşit al fostului canton CFR creşte o tufă de flori galbene. Dincolo de creste, locul unde nu bat clopotele este o altă lume. Acum stau şi mă gândesc că acolo sus n-am văzut nici o sticlă de plastic aruncată, nici o hârtie, nici o conservă, nici o mizerie care să umbrească puritatea acelui loc. N-am văzut oameni, ci numai o mână de suflete, n-am auzit clopote, dar am simţit credinţa.
Undeva, unde vântul bate printre crăpăturile pereţilor, o bătrână se roagă sărutând pământul. Ea nu mai are putere să tragă clopotele şi ele au tăcut...