Padre (părintele) Pio s-a născut la 25 mai 1887, la Pietrelcina, în provincia Benevento (Italia), într-o casă umilă de oameni sărmani. Tatăl său se numea Orazio Forgione, iar mama Giuseppina. A doua zi după naştere, a fost dus la bisericuţa din sat, Sfânta Ana, şi a fost botezat cu numele de Francesco. Se cunosc extrem de puţine lucruri din copilăria sa. Copilul pare să fi fost tăcut şi timid. În luna octombrie a anului 1902, tânărul Francesco a mers cu tatăl său la Morcone, aproape de Benevento, cerând să fie primit în mănăstirea capucinilor. Aici îmbracă haina călugărească şi primeşte numele de Pio, fratele Pio din Pietrelcina. Nici din timpul noviciatului nu se cunosc decât frânturi disparate, provenite de la părinţii săi. Acest novice mic de statură, palid şi slab, nu mănâncă zile şi nopţi la rând. Sfânta Împărtăşanie îi este de ajuns. La Venafro, timp de 21 de zile, nu trăieşte decât cu Euharistia. Într-o zi, maestrul de novici îi interzice Sfânta Împărtăşanie. Puţin a lipsit să moară. După un an, îngrijorat de chipul său palid şi de cearcănele de la ochi, tatăl său voia să-l ia înapoi acasă, dar părintele gardian s-a împotrivit energic. Singurul punct delicat din viaţa lui Padre Pio era sănătatea sa şubredă: avea crize neaşteptate de febră, care spărgeau termometrele mănăstirii. Când îşi va face serviciul militar, Padre Pio va da mult de furcă medicilor. Febra îl va cuprinde des; face pocăinţă, veghează, noaptea are de luptat cu diavolul. Părintele spiritual al lui Padre Pio a tras, din aceste dueluri nocturne cu diavolul, o concluzie simplă, şi anume că micuţul novice era destinat pentru lucruri mari. Din pricina sănătăţii, îndată după depunerea voturilor, superiorii l-au trimis în satul natal, pentru a se restabili. A fost sfinţit preot în Domul din Benevento, la 10 mai 1910. Visul vieţii sale întregi se realiza, în sfârşit, iar familia lui Padre Pio ia parte la bucuria sa. Superiorii l-au lăsat în continuare la Pietrelcina, din motive de sănătate. Concetăţenii săi ar fi preferat să fie mai puţin sfânt. Într-o zi s-au plâns protopopului că “Liturghia lui Padre Pio nu se mai termină, nu putem să stăm toată ziua în Biserică, nici să lăsăm ogoarele nelucrate”. La altar, tânărul preot pierdea noţiunea timpului. Începe primul război mondial; la 24 mai 1915, Italia declară război Austro-Ungariei, iar Padre Pio, în vârstă de 28 de ani, este chemat la arme. Iată-l, deci, schimbându-şi rasa cu o uniformă prea largă pentru trupul său firav. Contemporanii săi ne spun despre el că, îmbrăcându-şi uniforma, avea o înfăţişare caraghioasă şi stângace. Superiorii săi militari, văzându-l atât de nepriceput şi stângaci, dar şi blând şi extrem de smerit, l-au destinat la muncile cele mai ingrate şi mai puţin dorite.
Făcea de planton, mătura, era ordonanţă şi… oarecum calul de bătaie al tuturor. Cel mai greu îi cădeau, în promiscuitatea cazărmii, glumele şi libertatea de comportament ale camarazilor săi (se afla printre trupele auxiliare, nu pe front, unde pâlpâia permanent aripa solemnă a morţii), dezmăţul de-a dreptul fără perdea, limbajul presărat cu trivialităţi, înjurături şi blesteme, toată această latură tristă, deplorabilă a vieţii militare, căreia îi erau supuse trupele în rezervă, îl făceau să sufere îngrozitor. Dumnezeu avea planurile sale pentru Padre Pio, care trebuia să cunoască ce este păcatul, şi asta nu din cărţi, ci văzându-l de aproape, în toată monstruoasa lui neruşinare, ca o sfidare la adresa dreptăţii divine. Şi nu numai că ajunge să cunoască păcatul, ci învaţă totodată să-i iubească pe păcătoşi. În focul încercării, acest contemplativ, încetul cu încetul, devine apostol. Libertatea i-a venit sub forma unei boli, pentru că i s-a acordat un concediu de convalescenţă, petrecut mai întâi la Foggia, apoi la Pietrelcina. Revenind la Napoli, s-a îmbolnăvit din nou şi a fost trimis iar în concediu, pentru 6 luni. De data aceasta superiorii l-au trimis la San Giovanni Rotondo. Aici, în ziua de 20 septembrie 1918, Padre Pio primeşte stigmatele. În afară de rănile de la picioare şi de la mâini, Padre Pio avea, în coasta dreaptă, o rană adâncă, ce sângera abundent. Lenjeria, ciorapii, totul era pătat de sânge. Şi, lucru nemaipomenit, sângele acestor răni nu se închega şi răspândea o mireasmă plăcută. Vestea s-a răspândit imediat. Padre Pio continua să spovedească în biserica Sfânta Maria a Harurilor. Afluenţa a devenit atât de mare, încât a fost necesar să fie trimişi jandarmii pentru a menţine ordinea. Toţi voiau să-l vadă, să asiste la Liturghia lui. Împins din toate părţile, ocupat până peste cap, sleit de puteri, devorat de mii de ochi ca o specie rară, Padre Pio se iniţia în această viaţă de martiriu pe care, începând de atunci, nu va înceta s-o ducă. Aşa cum spusese, în timpul serviciului militar, aceste stigmate nu sunt simple decoraţii! Padre Pio a fost supus unor examene clinice extrem de minuţioase şi toate organele sale au trecut prin analize foarte riguroase. Lucru curios, nu s-a mai găsit nici una din vechile sale afecţiuni pulmonare, nici un simptom al vreunei boli organice, psihice sau nervoase, iar diagnosticul a fost că “acest gen de leziuni” scapă ştiinţei. Padre Pio a devenit pescar de oameni prin preoţia sa, asociat Pătimirii prin stigmatele sale; el se afla în serviciul sufletelor şi aceasta era singura raţiune a existenţei sale. In istoria crestina, prin termenul de stigmare se intelegere fenomenul de reproducere totala sau partiala a celor 5 rani a lui Cristos pe trupul unor sfinti sau a unor personaje mistice.
Ca şi sfântul paroh de Ars, cu care Padre Pio avea unele trăsături comune, el era, în înţelesul strict al cuvântului, “prada păcătoşilor”.
În realizarea acestor informaţii s-au folosit în mod special pasaje din cartea Adevăratul chip al lui Padre Pio, scrisă de Maria Winowska şi tradusă în limba română de părintele Claudiu Dumea. Cartea a apărut la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti.
Calugarul din ordinul capucinilor a fost sanctificat de Papa Ioan Paul al II-lea, in 2002, in fata celei mai mari multimi pe care a vazut-o vreodata Piata Sfantul Petru din Roma. A fost salutat de milioane de oameni din lumea intreaga drept facator de minuni, iar micul oras din sudul Italiei in care a trait si murit a devenit locul unui pelerinaj in masa si a prosperat in mare masura in urma acestui eveniment.
Padre Pio a murit in septembrie 1968, la varsta de 81 de ani. Luna trecuta a fost exhumat, astfel ca starea in care se afla corpul sau sa poata fi certificata inainte de a-si gasi locul permanent de odihna, in cripta marii biserici moderne a orasului sau, proiectata de cel mai faimos arhitect al Italiei, Renzo Piano.
Padre Pio a fost si ramane omul sperantei. De-a lungul intregii sa le existente, in mijlocul celor mai mari si mai obscure dificultati, a continuat mereu sa priveasca inainte cu optimism, incredere si iubire. Avea initiative marete si o credinta care provoca miracolele. Era un om care credea in progres inca de la inceput.Viata lui privata n-a fost niciodata inrobita in fata conventiilor sau a regulilor lipsite de sens.
Era de o foarte blanda afectiune. Iubea oamenii. Plangea alaturi de cei disperati, suferea pentru ei, radea cu cei ce erau multumiti.
Din punct de vedere religios, Padre Pio are o maretie indiscutabila. Cu stigmatele care le-a purtat toata viata si cu celelalte suferinte fizice si morale, Padre Pio atrage atentia oamenilor asupra trupului lui Isus ca mijloc de mantuire.
In vremea noastra, ispita de a uita realitatea trupului lui Cristos e foarte mare. Iar Dumnezeu ne-a trimis acest om cu datoria de a ne reaminti adevarul.
Dar Padre Pio nu e doar un mare sfant. In el se regasesc toate fenomenele tipice ale fenomenelor yoga, ale doctrinelor orientale, ale lumii paranormale: bilocatia, levitatia, citirea gandurilor, premonitia, clarviziunea.
Dupa moartea sa, faima lui Padre Pio a crecut mereu. I-au fost deja dedicate 200 de monumente. „Grupurile de rugaciune” care s-au inspirat din opera lui apar cu miile in lume. Are admiratori si credinciosi chiar si printre protestanti, anglicani, hindusi, budisti. E un om care va fi tot mai iubit de catre oameni. E destul sa incepi sa-l cunosti pentru a fi fascinat de el.
Padre Pio a devenit cel mai carismatic sfant din istoria moderna a Bisericii Catolice, in mare masura vazut drept sfant chiar in timpul vietii, creditat cu cel putin 1.000 de miracole, indeosebi vindecari de boli.
Care este pozitia Bisericii Catolice? Dupa decenii de indoieli si suspiciuni, conducerea Bisericii a adoptat pozitia ca nu trebuie combatuta reputatia si faima colosala a lui Padre Pio, iar singurul lucru ce trebuie facut este ca el sa fie binecuvantat. Nu a fost intotdeauna asa, insa. Timp de mai multe decenii, Padre Pio a fost foarte stanjenitor pentru Biserica. Era in mare masura suspectat de inselaciune. A fost acuzat ca purta manusi pentru a acoperi ‘Stigmatele’. Padre Pio spunea ca sangele curgea constant din rani, dar multi afirmau ca ranile erau auto-provocate si tinute deschise cu acid, o opinie reafirmata anul trecut intr-o noua carte in care se prezinta marturia unei femei care-i procura acid dintr-un magazin de chimicale.
Se crede totodata ca „mireasma de sanctitate” care il inconjura era obtinuta cu apa de colonie. Mult timp i s-a interzis sa celebreze liturghii. Padre Pio a beneficiat insa de o schimbare radicala de spirit la Vatican, odata cu Pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea. Acesta a fost un devotat al lui Padre Pio inca din tinerete, calatorind de la Varsovia in Puglia, in 1947, pentru ca acesta sa-i poata asculta spovedania. Multi ani mai tarziu, pe vremea cand Karol Wojtyla era asistent al Episcopului de Krakovia, l-a rugat pe calugar „sa intervina” pentru o prietena de-a sa care suferea de cancer in gat si care s-a vindecat 11 zile mai tarziu.
In favoarea sanctitatii lui Padre Pio pledeaza faptul ca cele 7 milioane de pelerini care vin anual la San Giovanni Rotondo nu se pot insela; ca a facut mai mult pentru a transforma economia sudului rural al Italiei decat toate cele 61 de guverne ale Italiei de pana acum; precum si faptul ca a obligat o Biserica adesea intransigenta sa-l accepte pe el si minunile sale. Padre Pio de Pietrelcina  avea o cu totul deosebită, delicată, respectuoasă devoţiune pentru îngerul păzitor. „Micul său tovarăş din copilărie”, „bunul îngeraş” i-a fost întotdeauna de ajutor. A fost un prieten ascultător, prompt, punctual, care, ca un mare maestru de sfinţenie, a exercitat asupra lui o continuă stimulare de a progresa în exersarea tuturor virtuţilor. Acţiunea lui asiduă şi discretă i-a fost călăuză, sfat şi ajutor.