Praf, miros de motorină, huruit de motor, rucsaci, sacoşe, buchete de flori frumos aranjate, turişti, orăşeni miraţi, aer închis, îmi dau senzaţia că sunt în lumea a treia. Trenul, un vagon cu motor, se târâie alene printre câmpurile pline cu maci înfloriţi. Privesc printre dantelele de mizerie ale  geamului  şi admir simfonia culorilor. Marele pictor care a zugrăvit imensul tablou ne priveşte din spatele ramelor sculptate. Chipuri copleşite de gânduri, arse de soare, mâini cu degete butucănoase, înăsprite de coada lustruită a sapei, contrastează cu chipurile odihnite, vesele, dornice de evadare în natură. Preţ de câteva ore sufletele lor călătoresc împreună, apoi unii mângâie cu blândeţe coada uneltelor agricole, iar ceilalţi dezmiardă cu paşii lor potecile munţilor. Praful, mirosul de motorină, huruitul motorului, aerul încins şi insuportabil, învăluie deopotrivă turişti şi orăşeni miraţi.
Schimbăm trei trenuri şi parcurgem cei 120 kilometri care despart Aradul de Vaşcău în 6 ore. Odată ajunşi la destinaţie, uităm de toate. Suntem aproape de Europa!
Peste micul orăşel domneşte liniştea. Puţinii localnici ne privesc cu mirare câteva secunde, apoi îşi văd de drumul lor. De la gară pornim spre sud până la prima intersecţie, cotim spre dreapta şi ne îndreptăm spre podul de peste Criş. Şoseaua urmează firul apei şi după 150-200 metri ajungem la drumul asfaltat ce duce spre localitatea Câmp. De aici porneşte marcajul turistic “cruce albastră”, care face legătura cu frumoasa staţiune Moneasa. Dar vrem să parcurgem un traseu inedit, nemarcat, aşa că după vreo 300 metri deviem de la şosea pe o uliţă care se termină lângă un podeţ. Traversăm, trecem printr-o portiţă şi urmărim poteca înecată de iarba imensă. Printre arături şi fânaţe, cărarea conturează şuvoiul puternic de apă. Izvorul Boiu, primul obiectiv pe care vrem să-l vizităm, rămâne încă ascuns privirilor. După câteva sute de metri întâlnim ultimele două case de pe firul apei. De aici până la izvor sunt doar câţiva paşi, ultimii  spre apa morţii. Un mic chioşc de lemn, aflat într-o stare jalnică, ne îndeamnă la popas. Lăsăm rucsacii în iarba înaltă ce acoperă mizeriile din jur şi ne îndreptăm spre puternicul izvor. Apa înspumată ne spune doina ei de jale. Nu se mai bucură că vede lumina zilei după atâta zbucium prin întunericul de nepătruns al muntelui. Cineva, cu mult timp în urmă, a stat şi a ascultat cu inima această doină. A luat o pensulă şi a scris cu mare tristeţe în suflet: “APĂ POLUATĂ NEPOTABILĂ”, apoi mai jos a desenat un cap de mort cu două oase puse în cruciş.
De ce nu simţim bucurie în suflet, de ce nu putem să ne umezim buzele însetate? De ce îmi vine în minte o imagine cu un copil ce trăieşte în  tările invadate de uscăciune, aşteptând să-i curgă o picătură de apă de pe o ulcea de lut? Ne-am obişnuit să avem apă rece şi caldă la orice oră din zi şi din noapte, dar nu mai ştim să o preţuim.
Pe vremuri, un călugăr trăia izolat pe un vârf de munte. Aşa uscăciune era acolo, încât se adunau vreo 3 litri de apă într-o adâncitură de piatră în decursul unei săptămâni. Cu toate acestea lui îi erau de ajuns şi era tare fericit că o avea şi pe aceea. Din apa strânsă îşi făcea mâncare, spăla hainele, îşi potolea setea şi mai rămâneau câteva picături pentru o pisică ce trăia în chilia lui. După mulţi ani a fost chemat să slujească la mănăstirea de care aparţinea. A coborât din vârful muntelui, şi-a părăsit chilia lui atât de dragă lui. La mănăstire avea o nouă chilie, mult mai spaţioasă, avea apă din belşug. Putea să consume ori câtă apă vroia, că izvorul curgea cu putere. La început s-a bucurat mult, apoi pe măsură ce zilele treceau s-a obişnuit cu belşugul şi totul i s-a părut normal. Nu se mai bucura pentru apa care curgea zi şi noapte, iar sufletul lui era tot mai trist. Nu mai simţea acea înălţare ca acolo sus în vârf de munte. Într-o zi s-a hotărât şi a vorbit cu stareţul mănăstirii. Apoi a plecat spre vechea lui chilie, spre căuşul din piatră cu apă vie. S-a dus să se întâlnească cu bucuria de a avea puţin şi totuşi aşa de mult. Păşind pe potecă simţea cum sufletul se înalţă, cum îşi recapătă starea de fericire. Simţea că sufletul lui se curăţă cu apă puţină, cu picături dătătoare de viaţă.
Fac câteva poze document, apoi pornesc pe lângă liziera pădurii în căutarea potecii. Depresiunea Vaşcăului se deschide la picioarele noastre ca o adevărată cetate, înconjurată de metereze înverzite. Pe lângă un pâlc de pini se furişează poteca ce ne va trece pe partea cealaltă a muntelui. Urcăm în serpentine pe o cărare nemarcată. Nu ştiu unde vom ajunge, dar ăsta este farmecul unei excursii. Ce contează câteva bucle în plus, ce contează că rătăceşti prin păduri necunoscute, năpădite de doline. Dar instinctul şi experienţa căpătată în decursul zecilor de excursii ne ajută enorm. Cine ne deschide ochii şi ne călăuzeşte paşii?
Ajunşi într-o şa împădurită, lângă o mică baltă plină de noroi, loc de scaldă pentru porcii mistreţi, facem o mică pauză. Sticlele cu apă încep să se golească. Nici vorbă de izvor pe aici. Din acest loc coboară câteva poteci spre vest, altele urcă spre nord, altele coboară spre sud, parcă suntem într-un nod de cale ferată. Care este drumul bun? Aleg calea de mijloc, spre vest, pe o urmă de căruţă. După vreo 10 minute întâlnesc un drum forestier pe care îl urmez timp de 15 minute până într-o poieniţă înierbată. Aici se întâlnesc o serie de poteci ce vin din toate direcţiile. Cum trebuie să merg spre sud vest, urmez firul unei poteci abia vizibile. Simt că ea îmi va îndrepta paşii acolo unde trebuie. După câteva sute de metri ajung într-o altă poiană imensă, dominată de doline enorme. Priveliştea ce se deschide în faţa  mă lasă fără glas. Urc o mică culme pentru că simt că dincolo de ea mă aşteaptă o altă lume. O vale presărată cu case, poieni cu pajişti înverzite, mici lacuri cu apă tulbure în care se scaldă turmele de bivoli. Mă simt într-un basm şi nu reuşesc să-mi dezlipesc privirile  de pe imensul tablou. Pun rucsacul la umbra unui păducel înflorit şi privesc. Mănânc şi privesc şi nu mă pot sătura. Grupul s-a răsfirat pe întrega colină, pe sub copacii încă înfloriţi. E atâta linişte şi atît de bine încât nimeni nu mai vrea să plece de aici.
După o pauză de mai bine de o oră, plecăm spre Peştera Câmpenească. Coborâm pe o potecă ce ocoleşte pe la nord mica pădurice, apoi urmărim firul văii seci până la primele case. Aici se deschide o râpă imensă, la baza căreia şerpuieşte un pârâu. Coborâm la firul apei şi un perete de calcar se deschide, înghiţind-o. Un portal imens, mascat parţial de copaci, este al doilea obiectiv pe care îl vizităm. Miros greu, zeci de sticle de plastic, deşeuri menajere nu fac altceva decât să ne alunge şi să ne întristeze. Apa care pătrunde aici prin deschiderea peşterii Câmpenească străbate muntele şi iese la lumină prin Izvorul Boiu. Abia acum realizez de ce cântecul ei este aşa de jalnic. Fotografiez şi plec cu inima întristată. Cât putem fi de mizerabili! Cât de mult putem nesocoti legile naturii. Nu este de mirare că ea ripostează. Parcă în ultimii ani au fost tot mai multe inundaţii, tot mai multe alunecări de teren, tot mai multe cutremure. Pentru că însăşi natura s-a săturat de noi şi se scutură, încercând să ne trezească la realitate.
De la peştera Câmpenească până la Mănăstirea Izbucul de la Călugări nu mai este potecă ci doar un drum prăfuit ce şerpuieşte prin satele Izbuc şi Călugări (Ponoarele). Casele înşirate pe ambele părţi ale drumului, seamănă foarte mult cu cele săseşti din Sibiu. Porţi enorme, închise, nu lasă privirile indiscrete să pătrundă în intimitatea familiilor. Din loc în loc, pe câte o băncuţă, stau bătrânele satului şi privesc trecătorii. Nu pot să-şi explice cine ne obligă să cărăm pe căldura aceasta rucsacii, în loc să stăm la umbră şi să ne odihnim. Dar oare pe ei cine îi obligă să meargă la sapă în arşiţa zilei? De ce îşi tocesc palmele şi fărâmiţează pământul cu atâta drag?
Se lasă seara şi spre est munţii Bihorului sunt mângâiaţi de razele de soare. Coborâm pe o potecă marcată cu triunghi albastru până la mănăstire, dar nu înainte de a ne îmbrăca decent. Toaca anunţă începutul vecerniei, iar glasul clopotelor vorbesc pe limba celor ce le înţeleg. Pe lângă  biserică nou construită coborâm câteva trepte şi ajungem la izbuc. Avem noroc, funcţionează!
Fenomen carstic deosebit, Izbucul de la Călugări a fost declarat monument al naturii. Icoane, cruci de lemn aninate prin copaci, băncuţe şi linişte. Spectacolul pe care îl privim este fantastic, cum rar îţi este dat să vezi. Apa strânsă într-un mic bazinaş scade văzând cu ochii, până dispare cu totul. Bănuţii de metal aruncaţi de credincioşi au rămas descoperiţi, pradă tentaţiilor celor lacomi. Aşteptăm 12, 15 minute într-o linişte deplină, apoi vedem cu apare un firicel de apă. Nivelul din bazin creşte, creşte mereu şi apa se revarsă în cascade mici şi zgomotoase. Credincioşi şi turişti îşi umplu sticlele de plastic cu apă proaspătă şi rece. Pentru unii este leac, este apă tămăduitoare, iar pentru ceilalţi este apă. Doar câteva secunde şi nivelul apei scade, până ce bazinaşul este gol.
Şi mie mi-e sete şi doresc de mult timp să gust din apa tămăduitoare. Umplu sticla cu apa, sorb cu încredere, credinţă şi speranţă. Mă simt altfel. Acum pot admira încă odată acest spectacol. Privesc şi mă rog. E linişte în jur. Apa iese din nou, dar parcă nu cu acelaşi debit. Interesant, este mult mai puţină acum. Un călugăr mai în vârstă, ce sădeşte flori lângă izbuc, îmi observă privirea şi simte mirarea mea. “În timpul slujbelor apa curge mai tare! – îmi spune acesta, apoi continuă să planteze flori”. Rugăciunile ajută, dacă sunt spuse din inimă…
Îmi iau rucsacul, sticla cu apă şi pornesc pe poteca ce se desprinde de lângă izbuc. Trec pe lângă mica căsuţă a ocolului silvic Hălmagiu şi la 3 minute de mers prin pădure se află o poieniţă, loc bun pentru campare. Mă grăbesc să montez cortul, să mă spăl la pârâu. Curat, mă apuc să gătesc la primus. E aşa de linişte încât ai impresia că auzi fâlfâitul aripilor de îngeri. Nici vântul nu adie, nimic nu se mişcă în jurul nostru, doar stelele şi luna. Adorm cu cortul deschis privind cerul înstelat.
Cântecul unui cuc m-a trezit. Cortul a început să se încingă de la soare. E senin şi albastrul cerului înseamnă speranţă.  Iarba, copacii, cortul sunt acoperite cu rouă. Păşesc desculţ şi privesc peste vârfurile copacilor, rugându-mă cu cuvinte ce nu vor vedea lumina zilei. Mă rog şi sorb cu înghiţituri mici din apa izbucului. Sunt într-o altă lume, plutesc peste colinele împădurite, nu simt foame, nu mi-e sete, sunt doar o adiere peste lumea înmărmurită. Lemn lovit de alt lemn. Toaca, această minunată chemare la rugăciune şi închinare, întâi rar, apoi tot mai repede, trezeşte cu glasul ei inima. Păsările, copacii, adierea dimineţii, se opresc pentru o clipă ascultând-o. Clopotul cel mare al mănastirii glăsuieşte a sărbătoare. Cobor cu picioarele în rouă, apoi pe poteca din pădure. Adun în căuşul palmelor câţiva stropi din apa izbucului şi îmi umezesc ochii. Începe slujba de duminică şi izbucul tâşneşte cu putere. Călugări şi câţiva mireni sunt cu sufletele departe de lumea aceasta. În inimile lor pulsează apa vie a credinţei. Cel care gustă odată din această apă nu v-a înseta niciodată. În privirea stareţului se distinge o urmă de tristeţe. Nu toţi din grupul nostru sunt la slujbă. Cei pentru care toaca a glăsuit sunt aici, pierduţi printre icoane, psalmi şi aromă de tămâie. Ceilalţi sunt lângă izbuc şi aşteaptă. Stau la umbră şi îşi potolesc foamea cu mâncarea adusă de acasă.
E mijlocul zilei, slujba s-a terminat. Umplem sticlele cu apă, luăm rucsacii şi pornim spre casă. Începem coborârea pe firul pârâului ce trece pe lângă izbuc. Marcajul triunghi albastru ne va însoţi până în comuna Avram Iancu. Poteca se transformă în drum forestier care traversează de câteva ori pârâul. Cum  nu există podeţe, trecem prin apă, răcorindu-ne picioarele. Poieni şi locuri de cort, linişte şi zăpuşală. Apa izbucului se păstrează rece şi ne potoleşte setea. Salcâmi înfloriţi şi tufe de soc încărcate cu flori emană în jur o mireasmă dumnezeiască. Primele case, lătratul câinilor, vaci ce stau tolănite la umbră, într-o lume în care timpul nu are cuvânt. Coborâm mereu până ce ajungem la şarpele de asfalt încins de soare. Un popas mic de o jumătate de oră pentru a mânca câte ceva, apoi continuăm cu acelaşi ritm. Trebuie să parcurgem încă 6 kilometri şi jumătate până în gara Aciuţa. Valea Tăcăşelelor este aşa de pitorească încât uităm de oboseală. Pe vârful Curcubăta Mare s-au adunat nori negri şi fulgeră des. Tunete înfundate răzbesc până la noi. În mai puţin de o jumătate de oră primii stropi cad din înaltul cerului. Din asfalt încep să iasă aburi, formând parcă o imensă saună. Umblăm prin ploaie şi e tare bine. Meritam această ploaie după două zile de mers prin arşiţă.
Gara din Aciuţa este pustie. Acum s-a înveselit de la culorile hainelor noastre. Doar câteva minute şi apare  trenul. Nu mai contează cât de curat este în compartimente, ci faptul că sufletul nostru este altfel după această excursie, ne face să plutim încă în acea lume. Dar oare pentru câte zile? Până ce vom bea prima cană cu apă rece şi gust de clor de la robinet, până ce ne vom vedea apa roşiatică ce curge în vană, până ce vom vedea sutele de sticle de plastic ce plutesc pe Mureş.
Până când din sufletul nostru şi din faptele noastre va curge apa morţii.  Paul Ionescu