O sărbătoare foarte importantă care reprezintă, de altfel, un fel de “prag” calendaristic între anotimpuri este, în a şasea săptămână de la Paşti, Înălţarea Domnului Iisus Hristos Mântuitorul, cu care se şi încheie marea sărbătoare a Învierii. Se spune că, în această zi, considerată apogeul primăverii, se aduc la biserică ramuri verzi şi flori şi oamenii se bat (se ating, cala Sorcovă) cu leuştean, pentru a fi feriţi de rele şi farmece. De asemenea, se zice că e bine ca acum să se poarte foi de nuc la brâu, căci şi Isus a avut când s-a înălţat.
În popor, această joi a Înălţării este cunoscută şi sub numele de Ispas (sau “joia lui Ispas”), personaj mitic şi fiinţă foarte credincioasă care ar fi asistat la ridicarea lui Iisus la Cer şi a sufletelor celor morţi. La sate era obiceiul ca, de ziua lui, afară în câmp, să se boteze toţi oamenii. O civilizaţie agrară cum este cea a românilor în vechimea originii lor, a făcut ca Ispas să devină sărbătoarea holdelor, a fânului şi a grâului. În biserică se aşterne fân pe jos, iar stâlpii sunt împodobiţi de către femei şi fete cu flori de câmp şi cu spice de grâu, aşezate în formă de cruce. Sărbătoarea mai conţine un ritual foarte frumos de binecuvântare a recoltelor de vară, târguri de fete şi obiceiuri de peţit, şi petreceri câmpeneşti până la lăsatul serii. Ea este completată, în multe locuri, de jocul Căluşarilor, care urmează a se sfârşi la Rusalii.

Tot în ziua de Înălţare este celebrat şi “Paştele Cailor”, adică singura zi din an în care “se scapă” la iarbă verde caii: ei sunt lăsaţi să pască până se satură, apoi se culcă şi dau din cap, semn că sunt sătui.
Se spune că Preacurata Fecioară Maria, după ce l-a născut pe pruncul Iisus, l-a înfăşat şi l-a culcat în ieslea lui Crăciun, neavând alt loc decât acolo unde erau legaţi caii şi boii lui. Boii au mânat cât au mâncat şi, săturându-se, s-au lăsat la pământ şi au prins a rumega. Însă caii nu numai că au mânat tot fânul din iesle, dar l-au mâncat şi pe cel de pe prunc, pe care maica sa îl pusese acolo spre a-L feri de Irod ce umbla să-L afle şi să-L taie. Văzând Maica Domnului aceasta, s-a supărat pe ei şi i-a blestemat să nu se mai sature de mâncare decât o dată pe an, dar şi atunci numai vreme de un ceas, în ziua de Ispas, iar pe boi i-a binecuvântat. Însă, cum un ceas e mai nimica toată, iar caii oricât ar paşte tot nu s-ar sătura cumsecade, oamenii consideră paştele lor ca unul care nici n-ar exista.

Bibliografie:
“Calendarele poporului român” – Antoaneta Olteanu (Ed. Paideea, Bucureşti, 2001)