Ziua de 24 iunie este, în mentalitatea populară românească, miezul calendaristic al verii, finalul muncilor agricole şi pregătirea pentru recoltat (care se întinde, de altfel, până în octombrie). Pe de altă parte, acum are loc şi “înjumătăţirea anului”, marcat de Sânziene sau Drăgaica, sărbătoare care conferă energii miraculoase plantelor de leac şi rod bun cerealelor, dar totodată şi sărbătoare a iubirii şi a magiei iubirii, asemenea Dragobetelui şi Drăgostiţelor, având menirea de a-i ajuta pe oameni ca, prin împlinirea afectivă şi amoroasă, ei să se încarce energetic pentru restul anului. În tradiţia populară iniţiatică, sărbătoarea atrage energii faste pentru fete şi femei, mai ales erotice, fertilizatoare; în mentalitatea populară desacralizată, această sărbătoare se ţine de către femei ca ele să nu capete bătaie de la bărbaţi.
Sânzienele sunt o pluralitate anonimă, care provin însă dintr-o zeitate numită Iana Sânziana. Mircea Eliade spune: “Sânzienele provin dintr-un cult roman raportat la zeiţa Diana, frecvent adorată în Dacia Romană. Numele acestui grup special de zâne derivă, probabil, din sintagma latină Sanctae Dianae, devenit, de-a lungul timpului, Sânziene – zâne mai degrabă binevoitoare, care şi-au dat numele importantei sărbători creştine Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Florile numite sânziene (Galium verum) au fost consacrate acestui sfânt – în mănunchiuri proaspete ele împodobesc ferestrele, porţile streşinile caselor deoarece, conform credinţelor, ele apără de duhuri rele dar, totodată, aduc şi mare noroc la casă.
*
Se spune că Sânzienele “dau ziua înapoi”, aluzie la faptul că, de la solstiţiul de vară, ziua începe să scadă. Acum se culeg plante de leac care, pentru a fi şi mai bune, în unele locuri sunt sfinţite la biserică: sânziene, usturoi, cicoare, cimbrişor, trifoi alb, sulfină. Fetele merg pe câmp şi culeg flori, mai ales de sânziene, din care îşi fac coroniţă; din flori de cicoare îşi fac cingători pe care le poartă toată ziua în jurul mijlocului, iar seara le dau jos şi le păstrează ca flori de leac. Florile culese în această zi se spune că sunt bune pentru tuse, urâciune, boli de tot felul la oameni şi la animale.
Tot de Sânziene înfloreşte, la miezul nopţii şi numai pentru câteva clipe, iarba-fiarelor, care se spune că deschide orice încuietoare; tocmai de aceea ea este foarte căutată de tâlhari care, dacă o găsesc, o poartă la brâu sau împrejurul degetului mic.
Un loc important în magia florală îl ocupă feriga. Conform credinţelor populare, ea înfloreşte pentru un timp foarte scurt, luminând precum ziua Soarele tot locul de lângă ea, numai când înfloreşte poate fi cunoscută şi culeasă, pentru că ea e albă şi strălucitoare ca o stea. Floarea se desface spre miezul nopţii şi ţine numai până la cântatul cocoşilor. Este foarte bună pentru noroc şi atrage norocul asupra casei sau a celui care o are.
De Sânziene, în timpul ceremoniilor tradiţionale, zeităţile celeste bagă bob spicelor de grâu şi miros plantelor de leac, vindecă bolile şi suferinţele oamenilor (în special bolile copiilor), apără holdele de grindină, de furtuni şi vijelii, şi urseşte fetele de măritat.
*
Fetele care vor să se mărite cu băieţii care vor să se însoare se strâng seara, în ajunul Sânzienelor. Băieţii fac ruguri şi aprind făclii pe care le învârt în sensul mişcării Soarelui la apus, strigând: “Du-te, Soare, vino Lună/ Sânzienele îmbună/ să le crească floarea floare,/ Galbenă, mirositoare,/ Fetele să o adune,/ Să o prindă în cunune,/ Să le prindă-n pălărie,/ struţuri pentru cununie./ Boabele să le răstească,/ Până-n toamnă să nuntească.” Fetele fug pe deal sau pe munte, culeg şi împletesc cununi, se întorc cu ele tot în fugă în sat şi azvârl cununile pe casă; dacă ele se vor agăţa de hornuri, fetele se vor mărita chiar în anul acela.
A doua zi de dimineaţă cetele de feciori străbat satele cu struţuri de flori de sânziene la pălărie, semn că au căzut cununiţele de sânziene pe hornuri la fetele care îi interesează. Ei chiuie şi strigă în cor: “Du-te, Lună, vin,o Soare,/ Că tragem la-nsurătoare,/Că venim după peţit/ Până nu v-aţi răzgândit,/ Că la nuntă ştim hori,/ La praznice ştim prânzi/ şi la dragosti şi mai şi.”
Bibliografie
1.Mitologie românească – Romulus Vulcănescu, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1985
2.Dicţionar de mitologie generală – Victor Kernbach, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989
3.Calendarele poporului român – Antoaneta Olteanu, Editura Paideea, Bucureşti, 2001