Pe vremea când uriaşii au stăpânit lumea, trei fete, fiice ale unui uriaş puternic, au construit cetăţile de la Deva, Hunedoara şi cea de la Simeria de pe dealul Uroiului. Ultima dintre ele au zidit-o din aur şi era cea mai frumoasă dintre toate. Dar ce folos pentru că stăpâna cetăţii era plină de trufie. Într-o noapte, Mureşul şi Streiul s-au umflat şi au măturat-o de pe faţa pământului pentru totdeauna. Celelalte două cetăţi se mai văd şi astăzi amintind de vremuri imaginare.
Nu am timp să admir umbrele ce domnesc peste zidurile schilodite de timp ale cetăţii Devei. Mă grăbesc la autobusul care aşteaptă călătorii spre Hunedoara. Trebuie să ajung încă din seara aceasta, să găsesc un loc de cort şi să aştept lăsarea serii.
Privesc chipurile oamenilor din autobus. Sunt aceleaşi fiinţe simple, măcinate de gânduri, de grija zilei de mâine. Nu mai sunt ei, pădurenii lui Iancu de Hunedoara, ci doar numele lor mai vibrează încă la pronunţare.
Admir, dacă pot spune aşa, zidurile înnegrite de fum, fiarele contorsionate ale trecutului glorios, clădirile devastate, mutilate, lipsite de viaţă, a ceea ce a fost până nu demult un renumit centru siderurgic: Călan. Un zâmbet pe buze şi o idee trăznită îmi vine în minte. Noi românii, am putea practica o nouă formă de turism: circuit pe la marile combinate ridicate în anii socialismului cu atâta sudoare şi dăruire. Am putea plimba stăinii pe bani grei, arătându-le ruinele marilor combinate de la Călan, Copşa Mică, Baia Mare, Reşiţa, Galaţi, Anina… Ce idee trăznită! Se vede că am mintea odihnită!
La intrarea în oraşul Hunedoara, pe stânga drumului, stau de veghe munţi de deşeuri. Iarba şi arbuştii se luptă de ani de zile să ascundă urmele dezastrului ecologic, lingând zi de zi rănile pământului din care îşi trag seva vieţii. Nu pentru aceşti munţi artificiali am venit în aceasta zonă şi mi-aş fi dorit ca ei să nu fi existat niciodată. Coborâm din autobus la o intersecţie, nu departe de centrul vechi al oraşului. Blocuri, asfalt, copaci înverziţi, magazine deschise non stop, reclame, praf,  manele, zeci de birturi, peisaj atât de familiar pentru mai toate oraşele muncitoreşti ale ţării. E cald şi mi-e sete. Cum avem timp suficient, ne aşezăm pe o terasă unde lumea consumă bere. Oameni pe feţele cărora se vede trecerea timpului, sunt prinşi în discuţii aprinse. Pentru o clipă se opresc, se uită la noi, apoi continuă. Sunt un străin al locurilor, sunt doar un trecător. Sunt în cetatea oţelului, sunt doar un trecător…
Un bătrânel se apropie încet de masa noastră. Într-o mână ţine tremurând o halbă de bere a cărei spumă se prelinge peste margini, iar în cealaltă un pachet de ţigări ieftine. Îmi face semn cu capul, apoi se aşează. Îşi şterge gura cu dosul mânecii, presară sare pe marginea halbei, se uită la mine, îmi urează sănătate şi apoi soarbe cu înghiţituri mici din licoarea rece.
– Ai văzut vreodată cum se naşte oţelul? Au jucat oare pe faţa ta luminile şi umbrele stârnite din râul de fontă în clipa când el părăseşte furnalul? Ţi-a sărutat mâinile dogoarea metalului incandescent?
– Nu…îi răspund surprins şi las ochii în pământ.
Preţ de câteva clipe, la masa noastră se lasă o tăcere apăsătoare. Bătrânul mai soarbe odată din halba de bere, apoi începe să-mi povestească:
– Când eram de vârsta ta, urcam seara pe dealul Sânpetru şi priveam zidurile bătrânului castel, luminate de flăcările furnalelor. Cerul învăpăiat de luminile metalului incandescent ascundea legende şi drame. Ţara avea nevoie de oţel! Comuniştii, bată-i vina, au chemat tinerii la muncă. Erau fii de muncitori şi de ţărani, care s-au înrolat în brigăzile de muncă patriotică şi au venit să construiască cetatea oţelului. Şi eu am fost unul dintre ei. Erau ani grei…
Oraşul era mizerabil, stăzile pline de noroi, neasfaltat şi fără lumină electrică. Erau multe cârciumi, dar nici o policlinică sau un spital. Suflet, mult suflet s-a pus aici lângă zidurile castelului Huniazilor. Cu palmele astea şi cu mult entuziasm am reuşit să transformăm oraşul acesta în inima de oţel a României. Şi acum ce a ajuns? Bântuit de sufletele oamenilor de atunci, care se răsucesc în groapă când văd cum arată mândreţea noastră de combinat. Unde este fala noastră de siderurgişti, unde sunt tinerii aceia plini de viaţă, care şi-ar muta patul lângă uşa furnalului. Ar fi stat acolo zi şi noapte să privească metalul cum se topeşte, cum se zvărcoleşte. Acum furnalele nu mai funcţionează şi vorbeşte lumea că nici combinatul nu mai este al nostru, că la luat unul de prin India. De când cerul nu mai pâlpâie noaptea, simt cum şi eu mă sting pe zi ce trece. Mai vin pe aici să-mi sting jalea şi amarul cu o bere. Parcă nici tinerii nu ne mai bagă în seamă. Ce mult s-a schimbat oraşul! Numai crâşmele au rămas la fel de pline…
O lacrimă se prelinge pe faţă lui arsă de soare. Privirea lui pierdută, pluteşte peste vârfurile furnalelor de mult stinse. Nu mai este lângă mine, ci dansează la ultimul bal împreună cu sufletele siderurgiştilor, a mamelor ce îşi plimbau copiii pe sub cerul în flăcări şi le arătau furnalele, a bătrânilor ce încă mai discută prin parcuri problemele tehnice ale oţelăriilor…
Mă ridic, îmi iau rucsacul şi las în urma mea un pumn de linişte, o fărâmă de suflet, un bătrân care de mult nu mai este printre noi.
Peste acoperişurile caselor se zăresc turnurile zvelte ale castelului. Îmi este mult mai uşor să mă orientez. Din centrul vechi al oraşului, trecem apa Cernei şi urmărind o străduţă ce desparte casele vechi de gardul combinatului, ajungem la poarta de intrare în cetatea husarilor. Deşi nu este prima dată când vizitez castelul, inima parcă îmi stă în loc pentru câteva secunde. Impunătoarea construcţie îmi dă senzaţia că sunt o biată furnică pierdută într-o carieră de piatră. Nu sunt turişti, pentru că este trecut de ora 19.00 şi faptul acesta îi dă locului o undă de mister. Doar statuia sfântului Ioan Nepomuc veghează peste veacuri lângă piciorul podului de lemn ce face legătura cu castelul. Un bastion în care supravieţuieşte un restaurant, câteva magazine cu obiecte artizanale, o fântână împodobită cu un corb cu inelul în cioc, stilizat în fier forjat, respiră uşurate după o zi plină de turişti. Ne aprovizionăm cu apă, ieşim pe poarta de piatră, cotim spre dreaptă şi urmărim străduţa pietruită până lângă firul apei Zlaştiului. Simt că pe aici trebuie să fie un loc de cort şi că vom înnopta sub zidurile castelului. O cărare ce trece pe lângă bastion, coboară pe sub podul de lemn şi se opreşte lângă apă. Nici urmă de punte sau de o posibilitate de a trece pe partea cealaltă fără să ne udăm. O plajă înierbată, numai bună de montat cortul, porneşte chiar de lângă zidurile de piatră ale castelului. Nu stăm pe gânduri, ne desculţăm şi trecem prin apa destul de rece, dar plină de mizerii, cioburi, resturi menajere. Nici nu mă gândeam că putea fi altfel aici în mijlocul oraşului. Pentru mulţi este mai uşor să lase mizeriile în seama apei. Ştie ea ce are de făcut, le duce mai la vale şi în rest nu mai contează. De ce să gândim mai mult, că obosim şi n-avem nici un câştig în plus.
Montez în grabă cortul, strângem cât putem hârtiile, sticlele de plastic din jur şi parcă altfel ne simţim. Acum putem găti şi visa în linişte.
Ultimele raze de soare înroşesc zidurile îmbătrânite ale castelului, aducând aminte de nopţile înflăcărate. Noaptea neagră se lasă cu repeziciune peste oraş. Acum înţeleg de ce lacrima bătrânului a durut aşa de tare. Nimic din ceea ce a fost nu mai este, nimic nu s-a păstrat din fascinaţia serilor incandescente. Doar un reflector puternic încearcă să readucă starea de atunci, luminând artificial şi rece întregul castel. La ce foloseşte acum acest spectacol fără admiratori, fără suflete înfierbântate de lava furnalelor?
Liniştea s-a lăsat peste oraş. Greierii şi apa învolburată a Zlaştiului ne povestesc legendele locului. Faptul că vreau să fotografiez castelul noaptea, nu mă opreşte să aţipesc pentru câteva clipe. E aproape miezul nopţii când mă furişez ca o umbră afară din cort, înarmat cu trepied şi aparat de fotografiat. Priveliştea mă lasă fără cuvinte. Luna plină, roşiatică, pare îndrăgostită de bastionul Ne Boisa. Se desprinde încet, încet, de zidurile castelului şi priveşte în oglinda apei Zlaştiului. Cu o plecăciune, se ascunde apoi după o perdea străvezie de nori. Fotografiez cautând unghiuri cât mai potrivite. Trec pe sub podul de lemn, pe lângă ruinele vechii mori şi surprind printre sălcii căscatul prelung al bastionului Buzduganului. Mă desculţ, trec apa şi încerc să ajung la capătul podului de lemn. Nu am nici o şansă, poarta de intrare în cetatea husarilor este închisă cu un grilaj metalic. Mă întorc, trec pe sub podul de lemn şi urc de data aceasta la şosea. De aici, castelul apare în toată splendoarea lui. Urc pe mica colină de lângă şosea şi admir priveliştea. Poate de aici, în urmă cu ani de zile, tinerii priveau cerul înstelat şi zidurile cocoşate de trecerea timpului. Visez cu ochii deschişi…
Farurile unei maşini mă trezesc la realitate. S-a oprit la câşiva paşi de locul unde stau. Doi tineri se sărută în noapte. E aproape ora 1.00 şi cerul întunecat le ţine partea. Trebuie să mă întorc la cort, e destul de târziu şi mâine avem un drum destul de lung de parcurs. Pe la lacul Cinciş, satul Izvoarele, apoi pe poteci nemarcate peste munte la mănăstirea Prislop. Duminică este mare sărbătoare şi trebuie să ajungem încă de sâmbătă seara, să montăm cortul, să asistăm la vecernie.
Cu gândul la ziua de mâine nici nu observ că am ajuns în dreptul castelului. De aici, de la acest nivel, se observă foarte bine geamurile sălii cavalerilor. Încremenesc şi nu îmi vine să cred ceea ce văd. Una din ferestre este luminată. Nu e glumă, nu am vedenii, văd lumină…
Montez în grabă trepiedul şi fotografiez. Cum este posibil să fie luminată doar o fereastră când nu este nimeni în tot castelul? Ce se întâmplă oare înăuntru? Cine bântuie la ora aceasta? Am auzit poveşti cu castele în care trăiau suflete fără odihnă, să fiu martor unei astfel de întâmplări? De ce eu, de ce mie, doar sunt un trecător, un străin al acestor locuri?
Cobor în grabă spre cort, mă desculţ, trec apa şi mai arunc o privire spre fereastră. Nu mai este luminată. E linişte şi noapte târziu. Doar greierii şi apa Zlaştiului mai povestesc legende şi drame ale locului. Adorm.
Soarele a fost mai harnic ca noi. Apa Zlaştiului a crescut brusc cu aproape 30 centimetri şi e tare tulbure. Cu furia ei, duce la vale sticle de plastic, cauciucuri uzate de maşină, oale sparte, cioburi, hârtii. Căutăm un vad şi avem grijă să nu ne lovească vreo mizerie. Numai la aşa ceva nu ne aşteptam de dimineaţă, dar la noi este posibil orice, oricând şi oriunde.
Primele grupuri de turişti au intrat în castel în timp ce noi abia trecem podul de lemn. Deja se simte încărcătura locului. E plin de energie, e plin de istorie, e plin de poveşti. Cu toate că încăperile sunt aproape goale, castelul este plin de viaţă. O simt atingând zidurile de piatră, coloanele, porţile ferecate, ornamentele. Aud parcă forfota din castel. Am impresia că văd la fiecare uşă câte un soldat în armură păzind coridoarele. Din pivniţă se aud vaietele ţăranilor schinjuiţi pentru că nu şi-au plătit dijmele şi dările.
Doamna de la bilete îmi confirmă ceea ce eu am simţit în toiul nopţii. În castel nu rămâne nimeni peste noapte, poarta se închide şi abia la ora 9.00 se deschide pentru turişti. Atunci ce lumină am văzut la fereastră? Şi de ce numai la o fereastră, pentru că acum, vizitând sala cavalerilor îmi dau seama că dacă aprinzi o lumină, ea trebuie să se vadă la toate ferestrele!
Păşesc printre secole, privesc dincolo de ceea ce se vede, ascult fiecare şoaptă a scărilor în spirală. Mă rog în vechea capelă şi arunc un bănuţ în fântâna din curte. Povestea ei trece de graniţele înţelegerii firii omeneşti. Se spune ca Iancu de Hunedoara după una din bătăliile sale, a adus câţiva prizonieri din conducătorii oştirii otomane. Pe trei dintre ei i-a pus să sape o fântână şi le-a promis libertatea, dacă vor găsi apă. Nimeni nu se aştepta ca săpând în stâncă să găsească un izvor. Timp de 15 ani au săpat turcii cu dalta şi târnacoapele un puţ larg de doi metri şi jumătate. La 28 metri adâncime, au găsit un mic izvor care a umplut fântâna cu apă. Cei trei şi-au cerut libertatea promisă, dar au fost refuzaţi. Atunci, pe zidul capelei, lângă fântâna săpată cu atâta chin, au scris în limba lor durerea sufletului: Apă aveţi, dar suflet nu!
Ce bine se potrivesc şi astăzi aceste vorbe. De multe ori promitem şi nu ne ţinem de cuvânt. De multe ori avem apă şi nu o dăm celui însetat, de teamă să nu rămânem noi fără de ea. Oare semnul acela că turcii au găsit apă şi în piatră seacă, nu trebuie să ne dea de gândit, chiar dacă este doar o legendă? Mulţi din jurul nostru sapă cu atâta chin, doar pentru că vor ca nouă să ne fie bine şi noi nu ştim să le oferim acel gram de libertate de care au nevoie. Îi amăgim, îi amânăm, îi uităm, îi lăsăm însetaţi şi nu ne dăm seama că de fapt noi suntem cei amăgiţi de propriile noastre vicii şi pretenţii, noi ne amânăm viitorul, uităm de sufletul nostru şi rămânem însetaţi. Să fie oare o coincidenţă faptul că fântâna a fost săpată chiar lângă capelă? Că lumea îi spune fântâna vie şi că este unul din punctele de atracţie ale castelului? Oare câţi dintre noi ştiu din care apă trebuie să bea să nu înseteze niciodată? Nu trebuie să deschidem robinetele să găsim acea apă vie, nu trebuie să săpăm puţuri adânci, ci trebuie să ne deschidem sufletele, să oferim dragoste şi libertate celui însetat.
Cu rucsacii în spate plecăm din castel. Au început să curgă autocarele cu turişti străini. Ei vin să privească pietre ce cred că le aparţin. Şi ei sunt însetaţi…
Ne îndreptăm spre centru vechi al oraşului, privind mereu în urmă. Din vârful bastionului Buzduganului, statuia lui Iancu de Hunedoara parcă ne priveşte de peste veacuri. Mereu aud în urechi o voce spunând: Apă aveţi, suflet nu…
Cerna este la fel de neagră şi furioasă ca apa Zlaştiului. Forfota oraşului se adaugă la toate acestea. Parcă am intrat într-o altă lume, mult mai agitată. Mai trebuie să treacă mult timp pentru ca oamenii să înveţe de la pietre, de la râuri, de la copaci cum e să trăieşti într-o continuă tăcere sufletească.
Nici nu bine ajungem în staţia de autobus, că sar pe noi şoferii particulari ca nişte vulturi înfometaţi, răspândind în jurul lor un vid de energie. Aşteptăm la umbră, simţind că maşina noastră încă nu a sosit. Cel care trebuie să ne ducă, ne va duce. Şi aşteptarea noastră nu a fost lungă. Se opreşte un tânăr şi ne face semn să ne apropiem. Lumina din suflet i se citeşte pe faţă. Ne duce până la intersecţia cu localitatea Cinciş şi drept răsplată nu vrea nimic, îi ajunge şi acel mulţumesc spus din inimă. De la o curbă urmărim liniile de tensiune şi după un urcuş scurt ajungem în vârful dealului. De aici se deschide o frumoasă panoramă spre lacul Cinciş. Coborâm la şoseaua asfaltată şi o urmăm până la motelul Cinciş. Rar îţi este dat să vezi aşa privelişte. Marginile lacului sunt înconjurate de păduri, iar pe malul sudic, în apropiere de Casa Albă, cum spun localnicii, se zăresc zeci de corturi şi punctişoare colorate. Nu rămânem în zonă, ci ne continuăm călătoria spre satul Izvoarele. Asfaltul încins, maşinile care vin şi pleacă, căldură de afară, fac ca această porţiune de drum să fie mai ciudată.Scăpăm şi de ea, iar de la o curbă a drumului începem să urcăm spre sud călcând pe covorul plin de flori al versantului. După nici o jumătate de oră de urcuş uşor, ajungem la limba de asfalt care ne conduce în satul Izvoarele. Acesta îşi merită pe deplin numele pentru că se află într-o imensă căldare în care se adună mai multe pâraie. Ne oprim puţin la magazinul satului şi cerem informaţii asupra traseului, având în vedere că acesta este nemarcat. Deosebit de amabil, vânzătorul ne arată direcţia pe care trebuie să o urmăm. Ridicăm pentru a nu ştiu câta oară rucsacii pe spate şi pornim spre est pe un drum de ţară. După câţiva metri mă aud strigat din urmă. Vânzătorul fuge după noi şi ne dă o franzelă aproape cald fără să ne ia nici un ban. Sunt surprins de gestul său şi nu reuşesc decât să-i mulţumesc. Ce l-a determinat oare să facă aşa un gest, mai ales că suntem străini acestor locuri şi doar nişte trecători?
Cei drept că tare bine ne-a picat franzela pe care am devorat-o aşa goală. Urcăm mereu, dar uşor de tot. Curând au dispărut toate casele şi doar vârful turlei bisericii ortodoxe se mai vede. Urcăm printre flori, printre pâlcuri de pruni. După aproape o oră de mers de la magazinul din Izvoarele, la o intersecţie de drumuri abia vizibile în iarba înaltă, schimbăm direcţia şi ne îndreptăm spre sud. De aici, în mai puţin de 15 minute ajungem în şoseaua asfaltată ce vine din Haţeg prin Silvaşul de Jos, Silvaşul de Sus până la mănăstirea Prislop. Suntem la capătul satului Silvaşul de sus. Încă 2 kilometri şi vedem poarta spre o altă dimensiune. Aici este lumea părintelui Arsenie Boca şi Cărarea Împărăţiei. Montez cortul în mare grabă, pentru că deja bate toaca. Începe vecernia. În mica bisericuţă sunt doar călugăriţele, elevele seminarului teologic şi câţiva vizitatori. Vocea preotului, domoală, plăpândă, parcă vine dintr-o lume paralelă. Pe faţa lui se citeşte imensitatea lumii din care vine. Prezenţa părintelui Arsenie Boca se simte la fiecare clipire. O umbră imensă, proiectată pe peretele altarului, seamănă cu chipul celui care a trecut cu trupul în nefiinţă. Fiecare piatră pe care calci aici în mănăstire, vorbeşte despre sufletul marelui părinte. Corul călugăriţelor cântă dumnezeieşte. Nu pot să-mi opresc o lacrimă care se prelinge fără voia mea pe obraz. Mâine nu va mai fi la fel. Forfota mulţimii care vine la sărbătoare va tulbura puţin din liniştea aceasta. Unii vin, alţii pleacă în timpul slujbei, fiecare ia cât consideră că are nevoie. Izvorul amenajat de mâinile harnice ale părintelui curge mereu, tămăduind şi potolind setea trecătorilor prin aceste locuri.
Urcăm la mormântul părintelui Arsenie Boca. Indiferent de anotimp, este tare simplu şi mereu încărcat cu flori. Părintele îţi vorbeşte de dincolo de mormânt. El sfătuieşte, tămăduieşte, alină durerile şi suferinţele celor care vin să-i ceară ajutor.
În mănăstire, o călugăriţă împrăştie frunze de nuc prin toate colţurile şi ungherele. Pe fiecare piatră este aşezată o frunză, pe fiecare frunză este aşezată o rugăciune, pe fiecare rugăciune este aşezată o durere sufletească, pe fiecare durere sufletească este aşezată o lacrimă. Fiecare frunză are locul ei, fiecare piatră are locul ei, fiecare rugăciune are timpul ei, fiecare lacrimă are sufletul ei.
Dacă stai şi te rogi în linişte, auzi cum pietrele se roagă alături de tine. Şi piatra devine trup şi trupul devine ţărână.
Seara se lasă încet peste minunatul loc. Din nori cad peste copaci, peste flori, peste brazii argintii, peste clopotniţă, peste pietre, peste trupurile noastre,  câteva lacrimi. E părintele Arsenie care plânge de bucurie. Lacrimile lui se transformă în apă vie. Avem nevoie de lacrimi. Cu toţii suntem însetaţi.
Mâine e sărbătoare! De fapt e sărbătoare în fiecare zi pentru cel care se trezeşte…