Odatǎ cu trecerea omului de la condiţia de animal la cea umanǎ, moartea a fost înţeleasǎ ca pe o trecere pe un alt tǎrâm sau reîncarnare într-o altǎ vietate vegetalǎ, animalǎ sau umanǎ. Felul trecerii cǎtre o altǎ lume, printr-un tunel, este descris aproape la fel în diferite credinţe despre moarte în culturi vechi şi prezente care nu au putut avea niciodatǎ contact între ele. Descrierile din beletristicǎ, sau din ficţiuni ce poartǎ numele “viaţǎ dupǎ moarte”, în numǎr de 61, abordeazǎ în mod foarte asemǎnǎtor momentele trecerii spre celǎlalt tǎrâm, în toate apǎrând tema strǎbaterii tunelului morţii.
Abordarea ştiinţificǎ a posibilului tunel al morţii
Dincolo de lumea nuvelei şi a fanteziei din literaturǎ, ochiul iscoditor, îndrǎzneţ dar şi sceptic al omului de ştiinţǎ a fost şi este încǎ fascinat şi atras de elucidarea misteriosului fenomen al tunelului morţii, descris de cǎtre cei care au trecut prin moarte clinicǎ. Atenţia ştiinţei, în special din domeniul psihologiei şi psihiatriei a fost atrasǎ de faptul cǎ existǎ sute de persoane care descrie acest tunel în urma unor traume sau moarte clinicǎ, fǎrǎ sǎ fi auzit sau citit vreodatǎ de enigmaticul tunel al morţii. Acesata eliminǎ suspiciunile unor psihologi celebri, conform cǎrora tunelul morţii este o amintire fictivǎ indusǎ de cultural, datoritǎ exploziei de “pozie”, ficţiune şi speculaţii descrise în literaturǎ.
În mare mǎsurǎ este demolatǎ şi teoria amintirii canalului naşterii în urma unui şoc traumatic ori hipoxie. Conform acestei teorii, individul aflat în agonie ar reveni la trǎirile foarte vechi, chiar şi la cea din timpul naşterii, vǎzând tunelul facerii datoritǎ lipsei de orxigen asemǎnǎtoare momentelor naşterii, atunci când fǎtul trece de la alimentarea cu oxigen matern la cea respiratorie. Demolarea acestei teorii constǎ în demonstraţia faptului cǎ fǎtul, chiar dacǎ ar putea vedea o milisecundǎ ieşirea sa prin naştere nu ar putea sǎ o memoreze din acelaşi motiv al unei puternice hipoxii (lipsǎ de oxigen) temporare, care la om la vârstele fetale şi a copilului mic nu permit memorizarea.
Odatǎ invalidate aceste teorii ale unei posibile amintiri a unui tunel real sau decris, imaginat, misiunea ştiinţei de a defini tunelul morţii devine foarte grea.
Una dintre ipotezele care nu au putut fi verificate încǎ apraţine antropologului belgian Gilbertte V.Vouse de la Univ. Bruxelles. Acesta considerǎ cǎ în clipa morţii apar modificǎri ce declanşeazǎ o reacţie fobicǎ, datoritǎ percepţiei concomitente a pericolului. În acest fel, aceia care au o înclinaţie claustrofobicǎ pot avea în clipele ce urmeazǎ unui şoc viziuni claustrofobice precum tunelul sau coridoare întunecate. Aceastǎ nu explicǎ însǎ şi reacţiile plǎcute din cǎlǎtoria descrisǎ la 42% dintre cei studiaţi. Mai mult decât atât, 9 din cei 14 claustrofobi tipici care au descris tunelul morţii au declarat o stare de totalǎ detaşare în timpul absorbţiei lor în straniul tunel.
Studiile recente efectuate de psihologii scoţieni între anii 1990-2005, aratǎ cǎ existǎ anumite repere fixe ale enigmaticului tunel descris de cei care au învins moartea. Aceste repere sunt atât de iluzie vizualǎ câr şi de senzaţii specifice vizavi de trǎirile în timpul plutirii în tunel. Astfel toţi cei studiaţi vâd în mod constant 3 cercuri concentrice albe, luminoase, cǎtre capǎtul tunelului, imediat dupǎ iluzia foarte scurtǎ de imponderabilitate la gura intrǎrii în tunel. Iluzia de absorbţie în tunel, fie rapidǎ, fie foarte lentǎ, este însoţitǎ de apariţia unor pereţi colţuroşi ca ai unei peşteri ai tunelului, în interiorul cǎrora aare o spiralǎ albǎ, albastrǎ, roşie sau verde de abur, care este tunelul în sine. Aceste viziuni sunt însoţite de scurte senzaţii de plǎcere, neîntâlnite şi greu de comparat cu altele din viaţa cotidianǎ. Descrierile acestor elemente ce apar constant la toţi cei studiaţi de cǎtre psihologii scoţieni dovedesc cǎ este vorba de un fenomen real, ci nu de un tip de vis arhetipal ori o iluzie comunǎ datoratǎ aceloraşi condiţii de lipsǎ de oxigen sau traumǎ cerebralǎ. În prezent, cercetǎtorii nu au putut oferi nici o explicaţie ştiinţificǎ asupra acestui fenomen real şi incontestabil .
Încercǎri de explicaţie a trecerii cǎtre o altǎ stare de existenţǎ
Dr. Lewis McLennstens, biofizician la catedra de neuroştiinţe din Boston U.A.C. (SUA) aratǎ cǎ în clipa morţii, la şobolanul alb şi porcuşorii de Guineea, activitatea unor zone din creier, cum este nucleul roşu, creeazǎ pentru 0,5 milisecunde o puternicǎ emisie de energie electromagneticǎ, incapabil de identificat calitativ, sub aspectul frecvenţei. Acelaţi tip de descǎrcare electromagneticǎ era prezentǎ şi la om în timpul morţii în somn, înregistratǎ în 12 cazuri de moarte clinicǎ. Din Boston şi 9 din Chicago. Biofizicianul american considerǎ cǎ intrarea în tunel ar corespunde înregistrǎrii acestei forme de energie care nu poate fi altceva decât energia organizatǎ a ceea ce numim noi spirit. Intrarea în tunelul morţii ar fi clipa în care o parte din energia organizatǎ în creier ar pǎrǎsi trupul în curs de dezintegrare, fiind atrasǎ de cel mai apropiat centru de energie. Odatǎ cu pǎrǎsirea trupului energia spiritului ar extrage o parte din informaţiile din memorie cu care va cǎlǎtori. Aceste informaţiii-ar permite sǎ traducǎ toate cele întâlnite în iluzii vizuale simple. Tunelul morţii ar fi astfel reprezentat de traducerea vizualǎ a materiie întâlnite de jur împrejur, materie care apare închisǎ la culoare pentru cǎ absoarbe energie.
Spiritul uman, care vine dintr-un creier uman informat 98% pe cale vizualǎ este posibil asimilabil unei bile cu trǎiri afective, care poate vedea pe întreaga sa suprafaţǎ, aidoma unui ochi globular. De aceea, tot ce poate vedea o astfel de “bilǎ” care se rostogoleşte în vitezǎ spre un centru luminos în cǎlǎtoria spre luminǎ este un tunel în spiralǎ colorat diferit.
Simulǎrile pe calculator care au vizat aceastǎ ipotezǎ aratǎ cǎ o sferǎ în rostogolire care ar putea vedea pe întreaga sa suprafaţǎ ar crea iluzia perfectǎ a tunelului morţii descris de cei reîntorşi la viaţǎ.
Ce se întâmplǎ în tunel
Presupunând cǎ spiritul este acea sferǎ de energie descoperitǎ a se desprinde de trup, existǎ mai multe teorii aupra cǎlǎtoriei acesteia. Analiza descrierilor trǎirilor celor reîntorşi la viaţǎ ce au descris tunelul aratǎ anumite posibile modalitǎţi de interpretare. Una din ipoteze descrisǎ de dr. Lennstens este cea conform cǎreia spiritul nu are numai capacitatea de a vedea ci şi de a trǎi anumite senzaţii asemǎnǎtoare celor din viaţa obişnuitǎ, dar şi foarte multe extrem de diferite. Fiecare contact energetic dintre energia desprinsǎ de trup şi alte obiecte din mediul pǎmîntesc unde încǎ planeazǎ, conduce la apariţia unor senzaţii
Aceasta ar fi o calitate a spiritului, preluatǎ din trupesc, precum posibilitatea de a vedea. Declaraţiile celor ce afirmǎ cǎ au trecut prin tunelul morţii sugereazǎ ideea cǎ spiritul ar fi o entitate care este hrǎnitǎ numai prin trǎirea de senzaţii şi plǎcere, cel puţin atâta vreme cât poposeşte în zona materialǎ a universului. Panica dar şi plǎcerea trǎitǎ în drum spre lumina de la capǎtul spiralei de aburi ce se învârte a tunelului ar echivala cu totalul senzaţiilor trǎite de un om în douǎ vieţi sau chiar mai mult. Viaţa dupǎ viaţǎ, fie o cǎlǎtorie veşnicǎ fie o stabilire eternǎ sau efemerǎ pe un alt tǎrâm este un mister pe care nimeni nu-l va afla sau dezvǎlui niciodatǎ, iar dacǎ omul ar reuşi sǎ gǎseascǎ o astfel de cale, mintea sa nu va avea puterea sǎ înţeleagǎ realitatea unui alt univers.
Marius Radu, cercetǎtor Academia Românǎ