Nu am avut răgazul sufletesc şi spiritual să mai scriu de aproape 9 zile: poate scuza ar fi timpul, dar de fapt sufletul meu a fost preocupat şi implicat în alte zone, foarte importante, care ne priveau pe noi toţi; şi, cred, astăzi, că în cazul multor români s-a întâmplat aşa. Îmi este greu să spun ceea ce simt, pentru că este extraordinar de frumos şi complex. Am văzut că românii nu sunt numai mioriticii, nu întind numai celălalt obraz, ci pot să fie fermi şi să-şi spună direct ceea ce simt, atunci cînd ajung la limita umilinţei. Mă bucur că tinerii, adică copii noştri, a celor care am suferit în regimul trecut dar şi în acesta, a celor care în sufletul lor au căutat lumina în noaptea cea mai adâncă, că sămânţa pe care am încercat să o punem în sufletul lor, a dat rod. Pot spune că avem tineri frumoşi şi că sunt sigură, în acest moment, că viitorul României, va fi cum spunea poetul, MARE VIITOR. Nu mă refer la alegeri, mă refer la ceea ce a apărut, la ceea ce a ieşit la lumină, demnitatea şi respectul, bunăvoinţa şi înţelegerea, dar şi fermitatea de care aceşti copii minunaţi, au dat dovadă. De aceea sufletul meu cântă, căci da, eforturile şi suferinţa părinţilor nu a fost în zadar. Şi aici, am în minte o povestioară extrem de frumoasă şi plină de înţeles, ea ne spune că esenţialul este să-l lăsăm pe Dumnezeu să sălăşluiască în noi. Dar nu-l putem lăsa să locuiască în noi dacă noi înşine nu suntem prezenţi, prezenţi cu adevărat, dacă noi înşine nu trăim, dacă nu trăim cu adevarat. „Iată, Eu stau la uşă şi bat” spune Dumnezeu în Scriptură. Oare noi îi vom deschide astăzi uşa noastră?

Doi călugari citiseră într-o veche carte din biblioteca mânăstirii că undeva, la capătul pământului, există un loc unde cerul se îngemănează cu pământul. Se hotărâră să plece în căutarea acelui loc şi îşi făgăduiră să nu se întoarcă înapoi până ce nu aveau să-l găsească. Străbătură lumea întreagă, înfruntară nenumărate primejdii şi, mai ales, acceptară toate grelele sacrificii pe care le implică un pelerinaj în cele patru colţuri ale lumii. Nu fură scutiţi nici de diversele ispite care pot împiedeca pe oricine să-şi atingă ţinta. Dar izbutiră să depăşească toate încercările.
Ştiau ei că în acel loc aveau să găsească o poarta la care era de ajuns să bată şi aveau să se pomenească faţă în faţă cu Dumnezeu. Găsiră acea poartă.
Fără a mai pregeta, cu inima cât un purice, bătură.
Încetişor, poarta se deschise. Tremurând din tot trupul, cei doi călugări ai noştri intrară şi… se pomeniră în chiliuţa lor din mânăstire.

Aproape orice lucru din viaţa noastră poate avea, în funcţie de anumite contexte, atât părţi bune, pline de lumină cât şi părţi mai umbrite. Adevarul stă ascuns, iar cel mai greu lucru când căutăm adevărul este faptul că îl găsim. A avea curaj de a fi tu însuţi înseamnă a-ţi asuma riscul de a te afirma.

Dragi tineri frumoşi, vă multumesc!

Gabriela Apostol