Să ne pregătim de colinde, cu sufletul, cu tot ce avem mai bun.
Se spune ca Dracul devine stăpân pe lume atunci când nu se vor mai face oua roşii de Paşti şi nu se mai colindă de Crăciun.
Rostul colindelor este de a-L aduce pe însuşi Dumnezeu în sufletele noastre: „Bucuria bună-i Doamne / Când aştept pe Domn din cer / Să pogoare pe pământ”. Colindele au la bază teme precreştine, ele sunt încărcate de simbolistica vechii religii solare, dar, peste care, s-a aşternut, cu vremea, haina curată a creştinismului. Colindatul, acest frumos obicei de Crăciun, a fost pe vremuri interzis. Cel care a decis că muzica este nepotrivită pentru o zi de sărbătoare sfântă, cum este Crăciunul, a fost Oliver Cromwell. Cel mai vechi cântec de Crăciun este „Jesus refulsit omnium”, compus de St. Hilary din Poitiers, în sec. al IV-lea. Cea mai veche transcriere după un colind englezesc este unul scris de Ritson, în 1410. În 1818, un ajutor de preot din Austria, Joseph Mohr a fost anunţat cu o zi înainte de sărbătoarea Crăciunului că orga bisericii s-a defectat şi nu va putea fi reparată la timp pentru slujba Naşterii Domnului. Aflat într-o situaţie delicată, Joseph Mohr a scris trei piese pentru cor, cu acompaniament de chitară. Una dintre ele, intitulată „Silent Night, Holy Night”, este cântată şi astăzi în peste 180 de limbi.
Alte poveşti spun că în secolul al VII-lea călugării foloseau forma triunghiulară a bradului pentru a descrie Sfânta Treime. Prin anii 1500, oamenii au început să vadă în bradul de Crăciun un simbol al copacului din Paradis. Ei l-au decorat cu mere roşii, simbol al păcatului originar. În sec. al XII-lea, de Crăciun, brazii se atârnau în tavan, cu vârful în jos, ca simbol al creştinătăţii. La primii creştini sărbătoarea Naşterii Domnului era celebrată în luna septembrie, odată cu „Ros Hashana” (sărbătoare din calendarul iudaic). În secolul al XVI-lea, creştinii foloseau la ornatul bradului hârtie colorată, fructe şi multe dulciuri. Multă vreme, în sud-estul Europei, Crăciunul a fost o sărbătoare solstiţială. Oamenii celebrau o divinitate păgână, un zeu solar. Termenul de „moş” indicând vârsta zeului adorat, care trebuia să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic. Peste sărbătoarea Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile romane (la începutul mil. 1 î.H. zeul Saturn se celebra între 17 şi 23 decembrie).
În anul 264, Saturnaliile au căzut în data de 25 decembrie, iar împăratul roman Aurelian a proclamat această dată „Natalis Solis Invicti”, festivalul naşterii invincibilului Soare. În anul 320, Papa Iuliu I a specificat, pentru prima dată oficial, data naşterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie. În 325, împăratul Constantin cel Mare a introdus oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează naşterea lui Iisus şi a decis ca duminica să fie „zi sfântă”, introducând Paştele cu dată variabilă. Cele mai multe ţări nu au acceptat Crăciunul ca sărbătoare legală decât din sec. al XIX-lea. Alabama a fost primul stat din S.U.A. care a adoptat Crăciunul ca sărbătoare legală, în 1836. Oklahoma a fost ultimul stat, în 1907.
Colindele româneşti poartă vestigiile primei propagande creştine pe teritoriul românesc. Inspiraţia populară în crearea colindelor trebuie raportată la momentele iniţiale ale răspândirii creştinismului. Apariţia Divinităţii în mijlocul oamenilor, ceea ce prin expresia grecească se numeşte epiphaneia, care înseamnă apariţie, manifestare, este folosită în literatura veche păgână pentru a indica apariţia unei zeităţi printre oameni, dar şi efectele de eliberare ale revelării acestei divinităţi. Conţinutul profund al sărbătorii Epifaniei a avut în creştinism un sens ideologic, scopul ei fiind acela de a dovedi manifestarea Domnului în lume, întruparea puterii dumnezeieşti, prezenţa sa pe pământ, între oameni.
Epifania este o idee fundamentală a colindatului, unde ordinea firească a lucrurilor se poate inversa. Dumnezeu umblă şi este aşteptat ca oaspete, în casele oamenilor:
„Când o fi mâine la prânz
Aşteptăm pe Dumnezeu
Să-l prânzim, să-l ospătăm”
Sau:
„La ceas masă de mătasă
Sâmtu, sâmt colaci de grâu.
– Da cu-aceea ce-aşteptaţi?
– C-aşteptăm pe Domnu sfânt.
– Poftim, Doamne, cu noi la prânz.”
Ori:
„Ieşiţi, ieşiţi, boieri mari
Colindăm Doamne, colindă
De vedeţi pe Dumnezeu,
Cum coboară de frumos,
Cu-n hojmânt până-n pământ,
Da de larg jur pre pământ.
Scris în pieptul Domnului,
Scris-e raza soarelui.
Iar în dosul soarelui
Scrisă-i luna şi lumnina,
Dar în brazii umerei
Scris-îşi doi luceferei,
Mai în jos pe mânecile
Scrise-s stele mărunţele,
Dar în poala Domnului
Scris îşi juni colindători.”1
În multe colinde, este vorba despre Pruncul sfânt, Dumnezeu nou-născut, în altele, Dumnezeu adult, colindă cu ceilalţi feciori din sat:
„Sculaţi, sculaţi, boieri mari
Că vă vin colindători
Noaptea pe la cântători
Şi printr-înşii cine-şi vine?
Vine-şi bunul Dumnezeu…”
Într-un studiu critic, Traian Herseni vorbeşte despre „credinţa fundamentală în care se desfăşurau cetele de feciori şi care era determinată de părerea că în noaptea de Crăciun se deschide cerul, Dumnezeu coboară pe pământ, se amestecă printre colindători sau se aşază în fruntea lor şi umblă din casă în casă, pentru a binecuvânta, prin prezenţa şi acţiunile sale, pe oameni.”2 Iar Dan Octavian Cepraga3 interpretează revelarea Divinităţii în mijlocul colindătorilor ca o adevărată epifanie, în sensul creştin al cuvântului, aşa cum apare în anumite pasaje din Epistolele Sfântului Pavel.4
În elaborarea folclorică a subiectului, tema manifestării Mântuitorului se dezvoltă în miezul acţiunilor rituale, fiind integrat modelului ceremonial predominant. Divinitatea apare, aşa cum se vede din cele câteva texte prezentate, în fruntea colindătorilor. Dumnezeu, erou al naraţiunii şi referent sacru al mesajului creştin, devine aici chiar performerul şi transmiţătorul mesajului, realizând un act de comunicare directă, fără intermediari, cu comunitatea colindată. Concluzia este că vocea colindătorilor se confundă cu vocea divină, reflectând-o, anulând orice distanţă între planul ceremonial şi planul semnificaţiilor creştine, întărind legitimitatea lor rituală.
Procesul de laicizare a formelor vieţii spirituale a dat naştere unui curent umanist, de nuanţă populară şi cavalerească, nu atât opus nimbului religios sau umanismului creştin, cât ca tendinţă de adaptare la evoluţia specifică vremii. Umanismul Renaşterii, aşadar, s-a afirmat printr-o desacralizare a misterului şi printr-o atmosferă fantastică, punându-se accent pe detalii şi accesorii, încât ceea ce atrage luarea-aminte nu mai este subiectul sacru, ideea religioasă, ci ingeniozitatea şi noile relaţii stabilite între culori, cuvinte, dar şi teme, motive şi aşa mai departe. Care, la rândul lor, dezvăluie propriile lor taine, nefiind obligate a fi doar simple semne pentru relevarea misterului divin. Totuşi „procesul de laicizare a spiritului, cu toată ura şi dispreţul faţă de cler, datorită declasării şi imoralităţii sale, nu constituie neapărat o manifestare antireligioasă. Cel mai adesea, tocmai forţa sentimentului religios, a moralei creştine, declanşează ura contra corupţiei clerului, lupta împotriva nedreptăţilor pontificale”, încercându-se o „restaurare a creştinismului primitiv”5
Modelele religioase ale celor mai variate manifestări sufleteşti – iubirea, ura, suferinţa morală, ideea de sancţiune a binelui şi răului (paradisul şi iadul) – au impresionat imaginaţia oamenilor, constituind totdeauna o prezenţă aproape obsesivă în viaţa spirituală a artiştilor, care căutau cu disperare un liman al purităţii (de aici, cultul Sfintei Fecioare) în sfera imediatului.
Criteriile canonizării devin şi ele superflue, iar sfinţenia se transformă sau revine în ceea ce era originar – un soi de beatitudine în faţa splendorilor naturii. Însăşi adorarea sfinţilor dezvăluie la rândul ei, o aprofundare a tensiunii nu numai religioase, ci şi lăuntrice, constituindu-se ca o breşă în sfera supranaturalului, prin umanizarea, individualizarea şi chiar funcţionalizarea sfinţilor, care sunt transformaţi în eroi ai imaginaţiei populare. Aşadar, în cadrele ideologiei religioase, refuzul individualităţii, tendinţa spre o esenţializare de tip supranatural a dat naştere unui simbolism mistic, care deduce din reprezentarea lui Dumnezeu posibilitatea de a reprezenta orice. Ori, cum spune J. Huizinga6, de vreme ce totul emană de la Dumnezeu, nu există nimic fără înţeles „şi astfel ia naştere măreaţa şi nobila reprezentare a lumii ca o singură şi mare înlănţuire simbolică, o catedrală de idei, suprema expresie ritmică şi polifonică a tot ceea ce se poate gândi”. Gândirea laică, mai spune Huizinga, oferă o permanentă „transfuzie a simţământului maiestăţii şi veşniciei lui Dumnezeu în tot ceea ce este perceptibil şi imaginabil. Ea ţine în permanenţă aprins sensul mistic al vieţii. Ea impregnează reprezentarea oricărui obiect cu o valoare estetică şi etică sporită. Obiceiul de a vedea toate lucrurile în relaţia lor simbolică şi în raportul lor cu veşnicia a menţinut, în lumea ideilor, o strălucire în culori şterse şi o varietate cu limite vagi”7, care este miracolul personalităţii sondate până în adâncul sufletului.
În consecinţă, sentimentele, inclusiv cel religios, nu-şi pot afla o întemeiere şi o certitudine decât prin umanizare şi spiritualizare, şi nu printr-o negare ascetică a lumii sau a credinţelor. Spiritul religios îşi asociază doctrina antropocentrică, în care „trestia gânditoare” a lui Blaise Pascal ştie, totuşi, că, fără graţia divină, este incapabilă de bine, adevăr şi frumos.
1 Dan Octavian Cepraga, Graiurile Domnului. Antologie şi studiu, p.36 şi urm.
2 T.Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 56.
3 Dan Octavian Cepraga, Graiurile Domnului. Antologie şi studiu, p. 67
4 Cf. 2 Tesalonicieni 2,8; 2 Timotei 1, 10; Tit 2, 13
5 N. Balotă, Prefaţă la Iacob Burkhardt, Cultura Renaşterii în Italia, p. XIII
6 Huizinga, Johan, Amurgul evului mediu, p. 319
7 Ibidem, p. 336