Tradiţia populară cunoaşte o sărbătoare de vară foarte interesantă, în vechime ţinută cu stricteţe de femei fie pentru a fi ferite de orice fel de rele, fie pentru a beneficia de o stare de sănătate cât mai bună, evitând astfel îmbolnăvirile, afecţiuni de durată sau naşterile dificile, anevoioase sau aducătoare de copii diformi. În linii mari, aceste zile presupuneau ofrande aduse Divinităţii şi un anumit regim, de sezon. Conţinând un sincretism creştino-păgân, sărbătoarea păstrează reminiscenţa anumitor iniţieri în terapeutica magică rezervată femeilor care, în zilele acestei sărbători (3 la număr) se înfrăţeau, devenind “surate” (aidoma fraţilor de cruce).
Este vorba despre sărbătoarea creştină a Sfintei Mare Muceniţe Marina care, “la vârsta de 12 ani, a auzit de la un om al lui Dumnezeu cuvântul cel despre Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu, cum s-a întrupat de la Duhul Sfânt în pântecele prea Sfintei Fecioare… Cum a făcut multe minuni şi a pătimit de voie pentru mântuirea oamenilor, a murit, a înviat, s-a înălţat la Cer şi a gătit celor ce cred în El şi-L iubesc viaţa fără de sfârşit, slava şi împărăţia cea veşnică. Sfânta Mare Muceniţă Marina, auzind acestea, a crezut în Hristos.” (Vieţile Sfinţilor, XI, p.856-857). Această sărbătoare se ţine pe data de 17 iulie, când, aşa cum spun bătrânii, “se dă anul în două”, în sensul că anul calendaristic a ajuns la jumătate.
În ziua Sfintei Marina, femeile ce urmează a deveni surate cumpără fiecare ceva pentru cealaltă (pâine, miere, vin, de exemplu) sau îşi pregătesc legături de pelin şi se duc într-un loc stabilit de comun acord, unde fac schimb de daruri, spunându-şi: “Să fim surori până la moarte”. În unele locuri acest mic ritual este făcut şi de către bărbaţi, care devin astfel fraţi de cruce. Acest obicei are la bază o veche povestire care spune că Marina şi Catarina au fost două fete frumoase pe care necuratul a urmărit să le ispitească, alegându-se însă de pe urma faptei sale cu o bătaie soră cu moartea pe care i-a tras-o Marina, în prezenţa surorii sale. De aici s-a extins puterea Sfintei asupra încornoraţilor şi, ulterior, oamenii i-au atribuit Sfintei şi alte puteri miraculoase, precum aceea de a-i feri de rele de orice fel.
În această zi se dau de pomană mături de pelin cules atunci (fiindcă aceste mături pot curăţa drumul către Rai), vin, ouă fierte, castraveţi cruzi, mere dulci, covrigi şi colaci, dar numai la femei şi la copii. De asemenea, dau de pomană un pui cei care au copiii bolnavi de epilepsie, ca ei să scape de boală, iar cei ai căror copii sunt sănătoşi dau şi ei, spre a fi feriţi de ea şi de orice ceas rău cu săgetătură. În zonele de deal oamenii se strâng la clăci pentru cosit iarba. Tot acum se împarte pânză pentru cămăşi şi se coc pâini la ţest.
În popor se spune că sărbătoarea se ţine ca oamenii să nu fie “măriniţi”, adică pentru a evita bolile rele de pântece. Cei care vor, ţin post o săptămână, pentru a înfrânge astfel fie propria lor răutate, fie orice răutate “pornită” spre ei, cum ar fi, de exemplu, ispita.
Din această zi ciocârlia încetează a mai cânta şi a se mai avânta spre Cer, în schimb, se aşteaptă din această seară cicoarele, mici insecte de câmp, a căror cântare prevesteşte toamnă lungă şi îmbelşugată.

Calendarele poporului român – Antoaneta Olteanu, Editura Paideea, Bucureşti, 2001