În această perioadă a anului apar miracole ale naturii, pomi care înfloresc şi înverzesc peste noapte, flori gingaşe dar forate vii, în nuanţe surprinzătoare. Este un amestec de alb, verde şi galben, care ar trebui să ne trezească pofta de viaţă.

Iată ce spune Madisyn Taylor despre culori:

” Verdele este combinaţia dintre culorile galben şi albastru; fiecare contribuind cu propria sa energie unică, la percepţia generală a culorii verde. Din albastru transpar calm şi pace; în vreme ce galbenul radiază voioşie şi dinamism – niveluri înalte de energie. Aidoma unei căsnicii între aceste culori foarte diferite, verdele este un unificator al contrariilor, oferind atât ardoarea galbenului, cât şi liniştea albastrului. El dinamizează, energizează pasivitatea albastrului şi atenuează intensitatea galbenului, inspirându-ne să fim activi şi calmi, deopotrivă. Este unul dintre reperele anotimpurilor primăvară şi vară, simbolizând astfel naşterea şi dezvoltarea.
Verdele este unul dintre motivele pentru care primăvara stârneşte atât de multă fervoare şi ne îmboldeşte la intensă activitate. În calitate de vestitori vizibili ai sfârşitului iernii, vlăstarele şi frunzele verzi încolţesc şi înmuguresc, din solul glodos şi ramurile de culoare închisă, ale copacilor, dându-ne de veste că suntem în siguranţă, dacă ne scoatem năsucul afară. În acest fel, verdele ne invită să ne despuiem de veşmintele groase şi să ne deschidem faţă de lumea exterioară, nu în chip frenetic, ci  blajin şi voios – o încântare blândă, care ne atrage în natură, doar pentru a adulmeca aerul primăvăratec. Spre deosebire de aproape orice altă culoare, verdele pare să aibă propriul său parfum, o îmbătătoare combinaţie de soare şi cer — pământesc, luminos şi curat. În cel mai fericit caz, ne opreşte din drum şi ne reaminteşte să apreciem grandioasa experienţă de a exista, de a avea fiinţă.
Verdele ne echilibrează energia; astfel, privindu-l, ne simţim încrezători în procesul creşterii şi al dezvoltării – al evoluţiei. De asemenea, ne oferă energia de a contribui la acest proces, de a ne hrăni trupul şi sufletul, în mod corespunzător, fără a cultiva un ataşament excesiv faţă de rolul nostru, în acest proces. Verdele ne reaminteşte să ne desprindem, să ne eliberăm, pentru a-i permite naturii să-şi urmeze cursul firesc şi să-şi îndeplinească menirea; totodată, ne oferă nouă înşine, energia de a ne îndeplini propria menire.”

Apoi multitudinea de flori galbene ne invita la viaţa, la bucurie, la trezire.

Narcisa este un simbol al renaşterii – un semn al noilor începuturi. Narcisele se regăsesc adesea asociate cu sărbătoarea de Paşti, datorită semnificaţiei sale de renaştere sau de nouă naştere.

Narcisa este floarea aniversară a lunii martie – luna echinocţiului de primăvară, crainicul unui nou anotimp.

Narcisa este asociată cu Postul Mare, fiind cunoscută, de asemenea, sub denumirea de Crinul Postului Mare. Există o legendă, conform căreia narcisa ar fi mijit, pentru prima dată, în noaptea Cinei celei de Taină, în Grădina Ghetsimani, pentru a-i aduce alinare lui Iisus, în clipele sale de zbucium.

Nimic pe lume nu pare să întruchipeze mai bine

irumperea primării, decât narcisa cea bălaie, proaspătă, ferice şi strălucitoare, după îndelungata picoteală a iernii.

Unele creaţii ale acestui pământ par să aibă menirea pură de a revărsa fericire în inimile fiinţelor umane. Narcisa, cu o corolă de un galben luminos şi lujerul verde, este o asemenea creaţie. Narcisa iese la lumină, pe timpul primăverii, din abundenţă şi deloc costisitoare, dăruind bucurie şi înseninând ziua, aidoma strălucirii soarelui, celor care au norocul de a primi o floare ori un mănunchi de asemenea gingaşe miracole bălaie. Este ca şi cum soarele şi-ar fi lepădat un strat scânteietor şi ar fi plăsmuit o floare, din strălucirea sa.

Cromoterapeuţii, psihologii experţi în culoare, sugerează că prea mult galben poate fi excesiv de stimulator; însă, în doze mici, inspiră speranţă şi bună dispoziţie. Narcisa este plămada ideală de galben, cu proporţiile perfecte, pentru oricine este într-o dispoziţie posomorâtă sau are un nivel energetic scăzut. Ne poate îmboldi la acţiune; ori, ne poate insufla doar un simţământ de optimism, pe când străluceşte de vibrantă frumuseţe, în căminele noastre ori pe birouri, la serviciu. Prezenţa narcisei este ideală, în regiunile care nu se bucură de lumină solară îndeajuns; întrucât pare să poarte soarele însuşi, în pulpa catifelată a petalelor sale. Bulbii nu sunt scumpi, iar florile oferă atât de mult, încât te vei hotărî, poate, să plantezi câteva fire, în grădina ta sau într-un ghiveci. De asemenea, le poţi aştepta, pur şi simplu, să sosească în mănunchiuri ordonate, la băcănie sau la florărie. Au, de obicei, un preţ accesibil; aşadar, îţi poţi permite să te răsfeţi, pe tine însuţi/însăţi, dar şi pe cei dragi, cu un buchet fastuos.

O narcisă aşezată sub ştergătorul de parbriz al maşinii unei fiinţe iubite, îi şopteşte mesajul: “Fii fericit! A irumpt primăvara! Te iubesc!” Câteva fire înmănuncheate şi aşezate, pur şi simplu, într-un borcan, pot fi lăsate în pragul uşii unei fiinţe dragi, pentru a-i aminti de micile miracole, de splendoarea care abundă, în viaţă. Nu uita să te binecuvântezi pe tine însuţi/însăţi cu o glastră de asemenea flori – condensări de lumină, pe masa din bucătărie, ori pe noptieră. Ori de câte ori le vei zări, sufletul îţi va tresălta de fericire, fiind pătruns de căldura soarelui.

O altă plantă miraculoasă pentru sănătate, este păpădia. Despre efectele ei terapeutice s-a scris mult şi puteţi citi chiar pe site, dar poveştile legate de ea ar trebui să ne determine să ne gândim mai mult la cât de importante şi cât simbolism aduc plantele în viaţa noastră.

Povestea păpădiei

Înainte, oamenii erau mai buni decât astăzi. Pe atunci, chiar Dumnezeu venea pe pământul nostru, având ca nelipsit tovarăş de călătorie pe Sfântul Petru. În chipul unor moşnegi bătrâni, cu haine sărăcăcioase, de-ai fi crezut că-s nişte cerşetori, umblau prin lume neştiuţi de nimeni, răsplătind fiecăruia după faptele sale…

Pe acea vreme trăia un biet moşneag. Era singur. Toţi ai lui muriseră. Lucra pe la cunoscuţi şi-i da fiecare ba o haină, o încălţare, ba de-ale gurii ori un ban de cheltuială, căci îl ştiau că-i om harnic, econom şi cinstit. Mai ales toamna, când se făceau praznice în sat, moşul căpăta câte şi mai câte bunătăţi.

Dar odată cu anii, moşul se simţea tot mai slab, tot mai bătrân. Şi-l chinuia mereu un gând: „eu am mâncat la multe praznice străine, în viaţa mea. Dar mie, care nu am pe nimeni, cine-mi va face pomeni, când voi muri ?”

Şi cu bruma de bani ce-i avea strânşi, înjghebă şi el cum putu, un praznic de sufletul lui…Toate fiind gata, bătrânul pofti lumea la praznic. Aşteptă mult dar nici un om nu-i păşi pragul. Toţi din sat îşi ziceau: „bietul moşneag, nici el nu are ce mânca. Unde să mai mergem şi noi ? În loc să-l ajutăm, să-i luăm şi ce are ?” Şi nimeni nu veni la praznicul moşului…Foarte mâhnit, neînţelegând aşa ceva, moşneagul îşi luă tot ce pregătise: oale cu sarmale, pilaful, colacii, lumânările şi întinse masa pe la răscrucile drumurilor, pe maidanuri şi pe oriunde ştia că trece lume; doar s-a nimeri vreun nevoiaş să guste şi din praznicul lui…

– Unde vom găsi ceva de-ale mâncării, Doamne? grăi Sfântul Petru lui Dumnezeu. – Sunt lihnit !

– Vom afla Petre – răspunse Domnul – iată satul nu-i departe.

Cum coborâră un deal, Sfântul Petru văzu că în adevăr s-apropiau de poarta ţarinei unui sat. Ascunşi acolo, mare minune ! De o parte şi de alta a drumului, câteva străchini cu sarmale şi pilaf din care se ridicau aburi călduţi. Iar deasupra colaci rotunzi, rumeniţi frumos şi cu lumânări aprinse, înfipte la mijloc. Moşul nu uitase să aducă şi aci bucate.

Fără a mai întreba ceva, Sfântul Petru se apucă de înfulicat gospodăreşte. Dumnezeu făcu la fel, după ce mai întâi binecuvântă mâncarea.

– Totdeauna ai avut grijă, Doamne. Slăvit fie numele tău ! Se închină Sfântul Petru, după ce-şi potoli foamea, punând colacul şi lumânarea în buzunar.

– Ba mai bine mulţumeşte creştinului cu inimă bună, care deşi sărac lipit, a adus aici tot ceea ce noi ospătăm.

Şi luminat de vorbele lui Dumnezeu, Sfântul Petru înţelese toată povestea praznicului…

– Nu se cuvine, Doamne, să rămâie nerăsplătită o faptă aşa de frumoasă – adăugă Sfântul Petru.

– Lasă, Petre, nu purta grijă – îl dojeni Atotputernicul cu bunătate.

Când Sfântul Petru şi cu Dumnezeu se sculară şi porniră mai departe, în locul străchinilor cu bucate, se iviră, ca prin farmec, nişte cununi de frunze mari, verzi, întinse pe pământ şi având la mijloc, în vârful unor lujere plăpânde, flori galbene-aurii ca nişte făcliuţe.

Şi de atunci, în fiecare primăvară, păpădia ne stă în cale pretutindeni: pe la răscruci de drumuri, pe marginea şoselelor, pe maidanuri, pe luminişuri de pădure, unde moşul cel bun la suflet adusese, cu mare trudă, bucate şi lumânări aprinse…

Cât despre felul în care păpădia arată şi se transformă, povestea de mai jos cred că ar trebui să ne dea de gândit.

La început Dumnezeu a trimis un înger la toate plantele ca să spună cum vor sa arate. Numai păpădia nu ştia cum dorea să arate şi îngerul îi mai lăsă o zi să se gândească.

In ziua aia păpădia rugându-se a dat cu ochii de Soare şi s-a hotărât să arate ca el şi să-i zică îngerului cum vrea sa arate,  că vrea sa fie galbenă şi frumoasă ca Soarele. Apoi văzu Luna şi se răzgândi. Vroia să arate ca ea. Să fie albă, rotundă şi frumoasă. Apoi văzu şi stelele şi-i plăcură şi acelea. Când veni îngerul nu ştia ce să-i spună vroia să fie ca Soarele, ca Luna, ca Stelele. Nu era hotărâtă.

Aşa că Dumnezeu i-a îndeplinit toate dorinţele. De aceea păpădia este la început galbenă ca Soarele, apoi alba şi daca sufli peste ea se împrăştie precum stelele.