Dragostea, cântată şi venerată de poezie este foarte puţin desluşită de ştiinţă. De multe ori, oamenii de ştiinţă nu se încumetă să dezvăluie misterul sacru al corolei de minuni a lumii ce ascunde secretul divinului sentiment. Cu toate acestea iubirea ca proces psiho-afectiv
Complex a fost cercetat destul de riguros odată cu dezvoltarea neuroştiinţelor şi mai cu seamă a etologiei umane, ştiinţa cea mai nouă care studiază cu precădere comportamentul uman.
Majoritatea studiilor efectuate asupra sentimentelor au pornit însă de la ipoteza modernă dar mult prea rigidă conform căreia iubirea ar fi un proces complex de ataşare activă afectivă de tip parental (matern) de o persoană de sex opus, iar această ataşare ar fi declanşată şi coordonată de efectul unor anume hormoni sexuali asupra sistemului nervos. Este foarte adevărat că toate indiciile neurobiologice, neurobiofizice şi comportamentale arată că relaţiile dintre cei care se iubesc sunt în 85% asemănătoare, apropae identice cu cele care se petrec în relaţia părinte-nou-născut. Se poate spune că odată cu apariţia iubirii adevărate partenerul care iubeşte are, indiferent de sex, o atitudine genrală de fond ca şi o mamă faţă de copilul său nou-născut, iar la nivel biochimic comportamentului apar aproape aceleaşi transformări.
Experimete care contrazic ipoteza iubirii ca sentiment pământesc
Spre sfârşitul secolului XX, au fost făcute nenumărate experimente curajoase care încercau să dovedească faptul că între cei care se iubesc se stabileşte o comunicare energetică care nu depindea de cunoaşterea directă prin intermediul simţirilor biologice (vizual sau auditiv). Astfel, sunt foarte cunoscute experimentele Kluger în care 2 indivizi de sex opus, perfect relaxaţi erau puşi spate în spate fără să se cunoască iar aceştia urmau să descrie senzaţiile trăite faţă de persoana cu care a avut contact. În urma simplei atingeri a pielii spatelui gol. Aceştia demonstrau încă la începutul secolului trecut faptul că în 2 din 100 cazuri apar trăiri afective foarte intense, greu de descris şi analizat de către psihologi. În consecinţă, la acea vreme s-a emis ipoteza conform căreia ar exista o altă cale de comunicare a compatibilităţii biologice. Această compatibilitate între parteneri care nu se cunosc ar fi bazată pe un fenomen diferit de cel al atracţiei instinctive fizice sau a unei aprecieri raţionale, deci conştiente a calităţilor celui faţă de care va simţi apoi emoţia pozitivă a iniţierii primelor senzaţii de tip iubire! Altfel spus, se credea că există un “ceva” care ar determina pasiunea pentru un cineva de sex opus, iar acest “ceva” ar fi cu totul altceva decât simpla impresie asupra frumuseţii sau compatibilitatea temperamentului sau caracterială. În fine, cercetătorii psihologi americani de la Berkeley ca şi antropologii francezi au considerat că toate aceste experimente nu dovedesc altceva decât faptul că “dragostea” este un sentiment indus de aspectul feromonal şi al efectului atingerii corporale ale spatelui. Cercetările ulterioare din anii ’90 efectuate de etologii britanici de la Edinburgh Univ. P.C.B. Center au arătat însă că reacţii de tip trăirea unei clipe de iniţiere a dragostei (fall in love) sunt trăite şi în cazul în care indivizii de sex opus sunt puşi spate în spate sau faţă în faţă la distanţă de 1-2 m însă total despărţiţi, în “cuşti” bine izolate care nu permit transmiterea de feromoni sau a vibraţiilor sonore sau ultrasunetelor. Astfel, s-a dovedit că iniţierea primelor senzaţii de iubire nu poate fi feromonală sau dictată de hormoni care aleg o anumită constituţie corporală sau anume fizionomie sau fel de a fi. În consecinţă, puternicele trăiri ale celor care se îndrăgostesc orbeşte de o persoană de sex opus fără să ştie cum arată, ce vârstă are, ce fire are, nu poate fi decât o consecinţă directă a unei comunicări secrete prin mesaje transmise pe calea undelor electromagnetice.
Teoria magnetică a iubirii
În acest sens vine ipoteza lui Heptein (2003) conform căreia iubirea ar fi rezultatul unei ample şi complexe fluxuri de energie electromagnetică schimbată între oameni indiferent de vârstă şi sex. Conform acestei ipoteze între anumiţi oameni există posibilitatea unui schimb de energie transmisă pe cale electromagnetică. Compatibilitatea dintre aceştia depinde de modelul activităţii bioelectrice a creierului care este ghidată de reguli şi legi încă misterioase pe care ştiinţe nu le poate descifra cu uneltele sale primitive. Iubirea poate apare între oricare 2 persoane compatibile sub aspect electromagnetic, diferenţa de sex şi de vârstă nefiind altceva decât o monitorizare biologică, hormonală secundară iar de multe ori dictată pur şi simplu de aspectul educativ promovat de o anumită prezumţie culturală.
Ipoteza iubirii indusă de vise
Onirologul american Dr. Martin D. Steinberg de la Univ. Cornell constată în primăvara anului 2005 că 80% din marile iubiri ale tinerilor dar şi ale adulţilor cercetate pe cupluri voluntare sunt induse şi întărite de unele aspecte ale unor motive arhetipale existente în vise. Astfel, 80% dintre cei care s-au căsătorit din dragoste au declarat că înainte de a-şi întâlni viitoarea soţie pe care o iubeşte a visat de nenumărate ori şerpi şi scorpioni, asociaţi cu un chip asemănător unei femei care ar fi intervenit ca un fel de salvator. Totodată, 70% dintre femeile care s-au căsătorit din dragoste au visat deseori şoareci şi şobolani asociaţi destul de des cu chipuri care semănau viitorului soţ. Aceste aspecte ale coşmarurilor sunt privite popular ca semn rău însă în realitate acel “rău” nu este altceva decât anunţarea predispoziţiilor emotive, perioadele sensibile în care apare iubirea şi deci şi stângăcia. Dacă acest lucru pare logic, este mult mai dificil de explicat faptul că odată cu apariţia unor animale de care omul se teme nativ apare chipul iubitului. Neurobiologia modernă consideră că întreg sistemul nervos este total tulburat atunci când apare condiţia afectivă receptivă la iubire ca sentiment încă nedescifrat. Această tulburare ce predispune la iubire ar extrage din memoria netivă cele mai sensibile aspecte, precum teama ancestrală pentru anumite animale. Visul ar fi o şcoală al celui care trebuie să se îndrăgostească iar elementele negative asociate unui anume chip ar fi dovada faptului că acel chip poate fi cel pe care-l va iubi însă din cauza dragostei ar putea apare şi suferinţa.
Marius Radu, cercetător Academia Română