A fost odată un brahman inteligent şi foarte învăţat, care avea o grădină foarte frumoasă. Fiindcă îi plăceau florile, el s-a ocupat în mod deosebit de această grădină, transformând-o într-un mic colţ de rai, în care adeseori medita, urmărind să comunice direct cu zeii, sau în care petrecea ore în şir, admirând-o plin de încântare. Totuşi, în ciuda grijii acordate acelui colţişor minunat, el a uitat să-l împrejmuiască şi, într-o bună zi, o vacă a intrat în grădina lui şi a distrus-o parţial. Cuprins de mânie şi de indignare ăn faţa acestui dezastru, brahmanul a pus mâna pe o măciucă şi a omorât vaca.
După cum ştim, în India vacile sunt considerate aimale sfinte, sacre, şi este interyis ca ele să fie omorâte. Realizând greşeala făcută care era un foarte mare păcat, brahmanul s-a gândit intens cum ar putea să scape de consecinţele acestei acţiuni rele. Fiind inteligent, i-a venit ideea salvatoare: „De fapt – şi-a spus el – nu eu acţionez, ci o Voinţă Supremă care se manifestă prin mine. De fapt, mâna mea a lovit vaca, iar mâna, fiind un organ de acţiune, înseamnă că, în realitate, Indra (divinitatea tradiţională care guvernează organele de acţiune) este vinovatul.”
Ca să-i dea o lecţie spirituală zdravănă acelui brahman care nu fusese în stare să se controleze, Indra s-a materializat apărând în faţa lui sub forma unui cerşetor. Brahmanul nostru tocmai îşi îngrijea grădina iar cerşetorul a început să-l laude:
-Ce grădină superbă, ce flori nemiapomenite! Cine le-a ocrotit? Cine le-a purtat de grijă?
-Eu, eu le-am ocrotit! Eu le-am crescut mari. Eu, cu mâinile mele! – a răspuns el plin de încâtare şi de mândrie.
-Ipocritule! – s-a arătat Indra în toată măreţia strălucirii sale de culoarea trăznetului. Dacă tu eşti cel care le-a crescut, atunci tot tu ai omorât şi vaca!