Sărbătoarea Sfintei Cuvioase Paraschiva este una dintre cele mai mari şi mai importante sărbători creştine pentru spiritualitatea – deopotrivă rurală şi urbană – a românilor. Puţini sunt cei care ştiu însă că această sărbătoare este şi ea, la rândul ei, asemeni multor altora, un sincretism păgâno-creştin care leagă două perioade foarte mari din istoria evoluţiei actualei rase umane, separate de evenimente pentru care nu avem acum spaţiul necesar a le menţiona.
Etimologia numelui este foarte interesantă şi, ţinând cont de informaţia pe care acest magazin v-a pus-o mereu la dispoziţie (vezi şi numerele 2 şi 3), venim acum cu completări deopotrivă etimologice şi religioase.
Astfel, în Mică enciclopedie onomastică, citim: “Prenumele feminin Venera continuă, în perioada creştină, circulaţia numelor derivate de la numele divinităţii Venus-Afrodita. În Sicilia este foarte răspândit cultul sfintei Venere sau Parasceve, care aminteşte de Sfânta Vineri din folclorul nostru. Considerată fecioară şi martiră, numele de Venera a fost sprijinit de sinonimul Parasceve, de provenienţă greacă, influenţa elenistică fiind deosebit de puternică în sudul actualei Italii. Preponderenţa numelui de Venera pare să se datoreze legăturii foarte strânse cu numele zilei vineri (dat în vechime fetelor născute în această zi a săptămânii).
 (…) Creaţie a onomasticii creştine, numele personal grecesc Paraskeué este, la origine, numele celei de-a cincia zile a săptămânii, vineri. Ea denumea, în Vechiul Testament, ziua de dinaintea Sabatului, în care se făceau pregătirile pentru sărbătoare. Sensul lui propriu-zis este de “pregătire”, provenind din verbul paraskeuázein, “a pregăti”. Acest cuvânt a denumit, iniţial, planeta care se pare că a intrat mult mai târziu în sistemul nostru solar, şi anume, planeta Venus. Deşi acest nume apare şi în latina ecleziastică, şi în slava veche, această denumire populară pentru Venus şi, ulterior, pentru ziua de vineri s-a păstrat numai în limba greacă, mai degrabă ca nume personal. Este folosit în toate ţările din jurul nostru şi, de asemeni, la noi, Prezenţa numelui în onomastica românească este legată de cultul cuvioasei Paraschiva, respectată în popor pentru că ar fi “rea de piatră, trăsnet şi dureri de cap”, în realitate însă ea fiind patroana familiilor şi a caselor cu multe femei. Intrat la noi prin filieră slavă, numele era dat deopotrivă fetelor şi băieţilor în diverse forme precum Paraschiva, Pachiţa, Parasca, Chiva, Chivuţa, Civu, Paraschiv; tot aici trebuie amintit şi Petcu (o formaţie bulgărească de la pet – cinci, vineri fiind a cincia zi a săptămânii).”
În Vieţile Sfinţilor, Cuvioasa Paraschiva este tratată cu multă consideraţie. Redăm aici câteva menţiuni:
“În pământ sârbesc, aproape de cetatea Calicatriei, era un sat ce se numea Epivat; într-acel sat s-a născut sfânta şi cuvioasa Paraschiva, din părinţi drept-credincioşi. Deci cuvioasa a început a petrece o viaţă strâmtă şi necăjicioasă, şi a râvnit cu osârdie vieţii sfinţilor, cu postul şi cu privegherea slăbindu-şi trupul său şi robindu-l pre el cu duhul. De aceea, aprinzându-se cu dumnezeiasca dorire, nu a suferit ca să vieţuiască mult în lumea cea cu multe tulburări şi, lăsându-le toate, s-a dus în pustie şi petrecea asemenea cu îngerii…”
Se spune, într-o altă variantă, că sfânta Paraschiva a fost fata unor oameni foarte bogaţi. Firea ei compasivă şi profund iubitoare nu suporta suferinţa celor necăjiţi şi tot timpul lua din casă şi dădea celor sărmani, sau pleca de acasă cu haine bune şi venea cu haine zdrenţuite, fiindcă dădea nevoiaşilor tot ce avea ea mai bun. Negru de mânie, tatăl ei, într-una dintre zile, s-a repezit la ea s-o taie. Dar chiar în acel moment, o putere dumnezeiască a trimis o lumină care a transformat-o în piatră. În faţa ei au venit apoi oameni cu credinţă rugându-l pe bunul Dumnezeu să-i ajute s-o ia de acolo spre a o pune într-un loc de veşnică cinstire, numind diferite oraşe. Sfânta şi cuvioasa s-ar fi ridicat singură atunci când a fost rostit cuvântul Iaşi, “unde s-au aşezat în Biserica Sfinţilor Trei Ierarhi, cu toată cinstea cuvenită,… în anul întrupării Domnului nostru Iisus Hristos 1641, în luna octomvrie în 14 zile.”