La mulţi ani celor care poartă numele Sfântului Andrei!

Sfântul Apostol Andrei, cel care a propovăduit creştinismul pe meleagurile noastre este considerat ocrotitorul României. Este primul dintre cei 12 apostoli care l-au urmat pe Isus şi după răstignirea acestuia, a fost răstignit şi el în jurul anului 70 pe o cruce în formă de X , care de atunci a rămas cu numele de „Crucea Sfântului Andrei”. Se spune că în timpul vieţii ar fi propovăduit religia creştină în Tracia, Sciţia, Dobrogea până la Nipru unde ar fi ridicat o cruce indicând unde va fi viitorul centru al ortodoxiei. Sfântul Apostol Andrei, a sosit în satul Cuzgun din România, numit în prezent Ioan Corvin. La marginea satului se aflã o pădure care adăposteşte două peşteri care au servit Sfântului Andrei si celor dimpreună cu el drept loc de închinare si de odihnã. Aceste peşteri au fost folosite ca biserici pentru primii creştini ai acestor locuri.

Într-o evoluţie continuă a lumii contemporane, într-o vreme când factorii naturali sau umani creează puternice contradicţii, „ Sărbătorile Iernii” rămân un prilej de mare bucurie şi …….. întoarcere în timp. Este vremea când sufletul se bucură indiferent cât de rău este în exteriorul lui. Parcă ceva magic ne învăluie şi ne schimbă atitudinea iar totul capătă o tentă miraculoasă.

Sfântul Andrei porneşte această stare, aduce pace în suflet şi întăreşte flacăra credinţei spontane. De Sfântul Andrei, se celebra Anul Nou Dacic, când începea prima lună de iarnă. Omul modern va recunoaşte sărbătorile noi – cele compatibile cu modul său de viaţă – dar va găsi şi în zilele „ păzite” ale satului, devenite pentru mulţi simple curiozităţi, ceva straniu, o atracţie greu de explicat, căci până la urmă ea este ancestrală. În ultimul timp sărbătoarea s-a degradat, a dispărut chiar, oraşul inventând altele, pe care le exportă spre sat. Este o luptă continuă între tradiţie şi modernitate, însă eu sunt permanent animată de dorinţa de a readuce în atenţie sărbători aproape dispărute, fenomen ce s-a accelerat în ultimele două decenii, pentru că ele ne reprezintă spiritul ca şi popor; acesta odată dispărut, suntem în voia vântului care spulberă. Sărbătorile nu sunt la fel. Unele sunt mari, ştiute şi ţinute de toată lumea, altele mici, le-am putea spune „ facultative”. Sărbătoarea se ţine în loc curat şi bun, pregătit cu seriozitate de om. Dai cu mătura, ai grijă ce faci cu gunoiul, stropeşti, împodobeşti locul cu vâsc, alungi duhurile rele cu usturoiul. În zilele noastre ne ocupăm doar de decorarea locului unde urmează să aibă loc” festivităţi” (şi nu sărbătoarea), cu elemente lipsite de sens (bradul de Crăciun e prezent pretutindeni: restaurante, pieţe, şcoli) sau având elemente dictate de  moda ce se schimbă de la o  epocă la alta(decorarea bradului se face „ cum este moda”, Revelionul „ ţine pasul cu moda”). La marile sărbători sufletul se primeneşte. Iar primenirea înseamnă nu numai curăţenie, ci şi regenerare. Dimineaţa, la baie, orăşenii îşi aduc corpul la standardul de curăţenie al societăţii în care trăim. În sat curăţenia recurge la mult simbolism. Prin ea sunt îndepărtate, în mod  provizoriu, tot felul de rele. Ţăranul nu face duş tot timpul ca orăşeanul, el se spală de câte ori trebuie şi cum trebuie. De fapt, fiecare curăţă ceea ce consideră că este important să păstreze curat: orăşeanul se ocupă de piele, ţăranul de suflet. Numai cei care intră cu suflet curat în sărbătoare ies cu el întărit. In satul vechi totul era simplu. Omul ştia cuvintele, gesturile, obiectele potrivite pentru sărbătoare. Ştia că numai ceea ce era foarte bun pentru el poate fi destul pentru Dumnezeu. Şi mai ştia că orice nepotrivire îi face rău nu numai lui, ci şi grupului. Trăim într-o lume care se mişcă repede şi se va mişca şi mai repede. Nu ştim cât vom mai rezista şi ce se mai poate salva. Prin recunoaşterea tradiţiilor, ne salvăm Sufletul neamului, de aceea eu consider că mai există salvare, această putere a Sufletului neamului românesc ne-a ajutat să trecem peste atâtea încercări. Nu ştiu ce vor face ceilalţi. În ceea ce ne priveşte, este simplu, când ne simţim sufletul încolţit, să ne agăţăm de poveste, povestea nefiind altceva decât un fir prin care primim din trecut putere. Dacă nu vă trece prin cap o idee mai bună, puteţi să urmaţi firul poveştii care începe cu Sfântul Andrei. Sân Andreiul este zeul autohton, patronul lupilor, care a preluat din calendarul ortodox numele şi data de celebrare a Apostolului Andrei. Se ştie ce a simbolizat lupul pentru daci, dacă însuşi steagul lor avea înfăţişarea unui balaur cu cap de lup. Se credea că este ziua când „ îşi vede lupul coada”, atunci când se adună lupii pentru a forma „ haita de iarnă”. Din cauza lupilor au apărut în credinţa românilor strigoii; noaptea este pentru vrăji şi farmece, motiv pentru care se luau diferite măsuri de precauţie. În conştiinţa comunităţii rulare au rămas fragmente dispersate din vechile tradiţii suprapunându-se credinţa de a se apăra de strigoi („metoda usturoiului”) cu obiceiurile de început de An Nou (plantatul grâului, aducerea rămurelelor de măr în casă pentru a în flori până la Crăciun). Conform unor ritualuri străvechi, de ziua Sfântului Andrei era celebrat Anul Nou al dacilor, motiv pentru care aceasta zi mai este numita si “Ziua lupului” (după simbolul dacic al lupului). În unele regiuni ale tarii sărbătoarea se numește “Luparia”. În această zi, lupul devine mai sprinten și poate să întoarcă gâtul care îi e țeapăn în restul anului. El devine astfel primejdios nu doar pentru vite, dar și pentru oamenii care ies pe uliță. În noaptea de 30 noiembrie, lupii se aduna, iar Sfântul Andrei – supranumit “patronul lupilor”, împarte prada pentru iarna care vine.

În luna noiembrie sunt mai multe zile închinate lupului, care poarta genericul nume de Filipii de Toamnă. Acestea încep cu ,,Ziua lupului” (13 noiembrie), continua cu Gădinetele se mai numesc Martinii – semnifică și începutul postului Crăciunului (12-16 noiembrie), cu Filipul cel Șchiop (21 noiembrie) și se termină cu Sfântul Andrei (30 noiembrie) care este considerat și ,,stăpân al oilor”.

Lupul este implicat nu numai cu numele în viața oamenilor, ci participă mult mai angajat în diverse etape ale vieții acestora. La naștere, copiii slabi vor lua numele de lup pentru a fi tari, precum acesta. Mai mult, pe Platforma Luncanilor (jud. Hunedoara), așa cum a relevat cunoscuta cercetătoare în etnografie si etnologie dr. Lucia Apolzan, unii copii erau alăptați prin tetina uscata a unei lupoaice pentru a lua magic o parte din puterile acesteia. Apoi, tot la naștere era posibil să fie cunoscuți copiii-lupi, “daca chica pruncului era roșie”. Lupul este prezent și în riturile de inițiere alături de viteji. Animalul inițiatic se oferă întotdeauna să-l ajute pe eroul aflat la ananghie, dar cu o singura condiție: protagonistul nu trebuie să se însoare niciodată.

Ultimul moment din viața omului la care mai participă lupul este trecerea sufletului din lumea aceasta în cealaltă. Lupul participă și aici în calitatea sa de animal călăuză, psihopomp: “Ca lupul mai știe / Seama codrilor / Și-a potecilor / Și el te va scoate / La drumul de plai / La un fecior de crai / Să te duci în rai / C-acolo-i de trai / În dealul cu jocul / C-acolo ți-e locul”.

Participarea animalului sacru al dacilor la viața anului este tot atât de importanta ca și implicarea sa în destinul individual al fiecăruia. Din capul locului iese în evidenta numărul mare de sărbători închinate lupului. Nici un alt animal nu poseda atâtea zile de sărbătoare câte are acesta. Etimologul I. A. Cândrea, numărând zilele atunci când ele se mai țineau, a ajuns la cifra de 35, dintre care 18 sunt cu data fixa, iar celelalte sunt mobile. Principalele sărbători ale lupului sunt la 16 ianuarie, când avem Sfântul Petru de iarnă și la 29 iunie cu ocazia Sfântului Petru de vară. Prima sărbătoare este numita și “lanțul lui Sfântului Petru”. Cu aceasta ocazie Sfântul Petru, patronul lupilor, îi dezleagă și le dă voie să mănânce din vitele și din oile oamenilor.

Capul de lup alăturat trupului de șarpe din stindardul dacic însemnă al doilea grad de inițiere al luptătorilor. Primul era ieșirea din perioada copilăriei, simbolizată prin “uciderea șarpelui”. Cel care ucidea simbolic șarpele destinului era capabil să-și controleze propria soarta, pentru că o înțelegea. Numai după ce ieșea din vârsta șarpelui și nu se mai târa asemenea lui putea intra în etapa de foc proprie lupului. În vreme ce șarpele se târăște, mușcă și trăiește retras asemenea unui copil, lupul aleargă, atacând organizat și trăiește în grupuri. Acest din urma comportament era adoptat de toți oștenii daci care erau tutelați de emblema militara cu cap de lup.

Deși romanii au trăit și ei sub “zodia lupului”, moștenirile romane sunt destul de puține în obiceiurile și credințele românești – personal cred că au împrumutat de la daci zodia lupului. Poate, principala achiziție romană legată de acest animal al românilor este chiar numele sau: lupus = lup. În schimb, un cuvânt care nu exista în latina, dar nici în limbile de origine latină este “lupta”. Dacii au adaptat titulatura lupului la acțiunile acestuia si astfel a apărut cuvântul luptă. Spre deosebire de război, luptele sunt acțiuni de mai mica amploare care au ca scop păstrarea unității și a identității. Interesantă în acest context este și evoluția cuvântului roman “bellum” – război. Diferit de luptă care desemnează de regula o acțiune ofensiva, război echivalează cu un “ras-bellum”, adică cu o acțiune împotriva unui “bellum”. Daca așezăm în mersul istoriei noastre acest cuvânt, vom vedea ca românii nu au purtat adevărate bellum-uri, ci lupte împotriva agresiunilor provocate de alții. Cu alte cuvinte, bellum-ul agresiv, de cucerire al romanilor, devine ras-belul românesc, de apărare. 

După începerea creștinării strămoșilor noștri daci, în urma predicării Evangheliei de către Sfântului Apostol Andrei și alți ucenici direcți sau indirecți ai lui Hristos, fondul păgân al vechilor credințe și ritualuri a fost nu eliminat total, ci transformat. Tradițiile păgâne mai însoțesc și azi sărbătorile creștine, conferindu-le culoare. Un bun exemplu în acest sens este chiar noaptea de Sfântul Andrei.

În tradiția populară, aceasta noapte este cea în care duhurile malefice – în special strigoii, moroii și pricolicii – primesc puteri mai mari decât în restul anului și vin printre oameni să le facă rău. Este un fel de răsturnare a sărbătorii creștine a Rusaliilor, când prin pogorârea Sfântului Duh întreaga natură este binecuvântată, iar planetele de leac își măresc puterea.

Este o noapte potrivită pentru vrăji și farmece, fetele superstițioase crezând ca acum au șansa să-și cunoască viitorul soț. Tot acum este și momentul să se ia măsuri de precauție pentru a preîntâmpina răul provocat de duhurile necurate care vin spre a-i speria pe cei vii. Demonii și spiritele ce nu și-au găsit odihna (strigoii) vin cu puteri sporite și fac necazuri oamenilor, afectează fertilitatea pământului și a animalelor. În noaptea de “Sântandrei”, oamenii evită să iasă pe ulițele satelor, iar băieții și fetele se strâng și “păzesc usturoiul”.

Nu este bine să trăim în trecut şi nu este o pledoarie pentru trecut ci pentru a înţelege simbolistica ritualurilor care urmate, în sens profund ne deschid ochii şi sufletul spre prezent. Sfântul Andrei este cel mai bun prilej de a ne ocupa de casă: casa sufletului, casa proprie, casa ţării. Un gând doar, poate purifica toate aceste case, un gest simplu de dăruire poate aduce bogăţia, un semn de iubire poate aduce pacea.

Sân Andreiu fericit!