Zilnic ridicăm ziduri, zilnic trăim şi respirăm între ziduri. Dacă am socoti câte clipe din viaţă ne petrecem în cutiuţele noastre de beton, am rămâne pur şi simplu uimiţi. Pe zi ce trece rupem tot mai mult legătura cu natura şi devenim sclavii locuinţelor, birourilor sau magazinelor. Ne trezim între pereţi şi adormim între aceeaşi pereţi. Dar sufletul? Oare el chiar atât de puţin mai contează? Cât valorează pentru noi fărâma de suflet flămândă după libertate, după linişte?
Cât timp mi-a mai rămas? O oră, o secundă, ani… Cine poate şti cu exactitate clipa? Noi nu, dar El ştie!
Îmi ajunge cât am stat astăzi la birou închis între pereţi. Imaginea camerei în care locuiesc este atât de familiară încât simt nevoia să ies la plimbare, simt nevoia să respir tăcerea parcului, să mă hrănesc cu liniştea lui. Acolo, zilnic se schimbă ceva, zilnic văd ceva nou, zilnic pot căuta o frunză perfectă.
Străzile oraşului miros a toamnă. Păşesc printre frunze adormite pentru totdeauna. Un suflet îmbrăcat cu o vestă ţipătoare le adună stârnind un nor de praf. Ciudat lucru, pentru că de mult timp nu se mai lucrează cu măturători de străzi. Mă uit în jur şi nu realizez unde am ajuns. Cum a fost posibil să mă rătăcesc, doar parcurg drumul până în parc în fiecare zi. Ce mai contează, bine că am ieşit din cameră şi încerc să fac zilnic alte lucruri. Monotonia ucide, rutina plictiseşte…
Sunt în faţa unei clădiri impunătoare, de care nu îmi aduc aminte. Niciodată nu am fost prin această parte a oraşului şi sunt surprins de forfota din jur. Oameni de toate vârstele intră şi ies din clădire. Sunt tăcuţi, deosebit de tăcuţi, iar feţele lor sunt reci şi palide. Nu se salută, dar se ocolesc respectuos.
Ce ar fi să intru şi eu pentru câteva clipe să văd ce se petrece după imensele coloane ce străjuiesc intrarea. Mă uit la ceas, dar s-a oprit. Astăzi voi întârzia în parc.
Pătrund într-un hol imens, circular, ciudat luminat. În jur o mulţime de uşi pe care intră şi ies oamenii. Aleg una la întâmplare, bat uşor şi pătrund cu o oarecare reţinere. O cameră spaţioasă, al cărei capăt nu îl văd, este plină de copii. Sunt tăcuţi. Se joacă cu sute de jucării, dar nici unul nu râde. Nu disting nici un chip vesel. Doar se joacă şi atât. Mă uit la mânuţele lor firave şi mă cutremur. Pe dosul palmei există semnul. Nimeni nu îmi spune nimic, nimeni nu mă priveşte, nimeni nu mă salută, toţi mă ocolesc respectuos.
Ies din cameră mirat şi aleg o altă uşă identică. O sala imensă plină cu jocuri mecanice, asemeni marilor cazinouri din Las Vegas. Tineri şi adulţi înălţaţi pe scaunele imense şi incomode, lovesc cu sete butoanele aparatelor. Ei joacă deşi aici nu câştigă nimeni. Sunt tăcuţi şi îmbolnăviţi de febra câştigului. Pe dosul palmei lor există semnul. Nimeni nu îmi spune nimic, nimeni nu mă priveşte, nimeni nu mă salută, toţi mă ocolesc respectuos.
Încerc o altă uşă. Sute de mese înţesate cu televizoare în faţa cărora stau toţi atâţia oameni şi vizionează emisiunile lor preferate. Degetele lor s-au deformat de la telecomenzile ţinute atâtea ore în şir. Majoritatea poartă ochelari şi sunt cuprinşi de ticuri nervoase. Deosebit de tăcuţi, nu privesc în jur, nu salută, dar la plecare toţi se ocolesc respectuos. Pe dosul palmei lor există semnul.
Închid şi deschid pe rând uşă după uşă. Peste tot aceleaşi săli ticsite de oameni tăcuţi, cu zeci de preocupări. Toţi au semnul pe dosul palmei lor.
Unde sunt, ce clădire este aceasta, ce fac toţi aceşti oameni aici, zilnic …? Stau în hol şi nu reuşesc să-mi revin. Privesc uşile închise şi nu ştiu pe unde am fost, în care sala am intrat. Mai merită să încerc?
Un bătrânel, mic de statură, cu o lumină aparte pe chip se apropie, mă priveşte, mă salută şi mă întreabă:
– Uşa aceasta aţi încercat-o? Şi arată cu mâna spre una din multele uşi ce se deschid din imensul hol.
– Nu, nu ştiu, nu cred, dar am să încerc…îi răspund. Mă întorc, dar bătrânul nu mai era. Atât am reţinut că pe mâna lui nu era semnul.
Deschid uşa şi abia acum observ că este mult mai îngustă şi mai simplă decât toate celelalte. Pereţii camerei, redusă ca dimensiuni, sunt tapetaţi cu cărţi învelite în piele. Seamănă foarte mult cu o bibliotecă particulară a vreunui suflet nobil din trecut. În mijlocul camerei există o masa pe care este aşezat un monitor de calculator şi o tastatură. Un text pulsează pe ecran: “ Aveţi un mesaj online!”
Oare este pentru mine? Îl deschid sau nu? Mai bine nu, că nu se cuvine… Dar dacă… Totuşi îl deschid că nu întâmplător m-a trimis bătrânelul aici. E singurul care mi-a vorbit în toată această clădire şi pe mâna lui nu s-a văzut semnul.
Deschid… şi citesc…

“I-am cerut lui Dumnezeu să-mi îndepărteze obişnuinţa. Dumnezeu a spus NU!

Nu Eu trebuie să o îndepărtez, ci tu trebuie să renunţi la ea.”

Brian Moore, în vârstă de 17 ani, a avut doar puţin timp pentru a scrie o temă pentru şcoală. Subiectul era „cum ar fi raiul”…

Părinţii lui Brian au uitat de eseu, până când un verişor l-a găsit în dulapul de la liceu în timp ce făcea curat. Brian era mort doar de câteva ore, dar părinţii lui vroiau să aibă lângă ei fiecare bucăţică din viaţa lui, notiţe de la ore, teme…cu două luni în urmă el scrisese un eseu despre întâlnirea cu Isus într-o cameră cu dosare, plină de fişe cu detalii despre fiecare moment din viaţa tânărului.
Doar după moartea lui Brian, Beth and Bruce Moore şi-au dat seama că fiul lor a descris viziunea lui despre rai.
Aceasta are un asemenea impact încât oamenii vor să-l împărtăşească.
“Ai impresia că eşti acolo’’ a spus domnul Moore.

Brian Moore a murit pe 27 Mai 1997. Venea de la un prieten spre casă când maşina lui s-a izbit de un stâlp de electricitate. A ieşit din maşină nevătămat, dar a călcat pe un fir de curent căzut şi a fost electrocutat.

Părinţii lui au înrămat o copie a eseului lui Brian şi l-a atârnat între portretele de familie din sufragerie. “Cred ca Dumnezeu l-a folosit   pentru un anumit scop. Cred că noi ar trebui să găsim  scopul acesta şi să facem ceva cu el’’ a spus doamna Moore despre eseu. Ea şi soţul ei vor să împărtăşească viziunea fiului lor despre viaţă şi moarte. “Mă bucur pentru Brian’’. Ştiu că este în rai. Ştiu că îl voi revedea într-o zi’’.

Eseul lui Brian:

“În acea stare între trezire şi visare, m-am găsit în Cameră. Nu erau trăsături distincte, cu excepţia unui perete acoperit cu dosare. Era ca în bibliotecile unde cărţile sunt aranjate după autor sau temă în ordine alfabetică, dar aceste dosare, înghesuite de la podea până la tavan şi părând nenumărate în orice direcţie te uitai, aveau clasificări diferite.
Apropiindu-mă de peretele cu dosare, primul care mi-a atras atenţia a fost „Fete care mi-au plăcut”. L-am deschis şi am răsfoit printre fişe. L-am închis repede, şocat de faptul că am recunoscut numele scrise pe fiecare dintre ele.
Atunci, fără să mi se fi spus, am ştiut exact unde mă aflam.
Camera lipsită de viaţă,cu micile ei fişe era un sistem brut de catalogare a vieţii mele. Aici erau scrise   faptele mele din fiecare moment, mari şi mici, cu detalii pe care memoria mea nu le putea cuprinde. Un  sentiment de uimire şi curiozitate, amestecat cu frică, s-a stârnit în mine pe măsură ce am început să deschid dosare la întâmplare şi să le citesc. Unele mi-au adus bucurie şi amintiri plăcute, altele ruşine şi regrete aşa de puternice că m-aş fi uitat peste umăr să văd dacă nu se mai uită nimeni.
Un dosar „Prieteni” era lângă cel pe care scria „Prieteni pe care i-am trădat”. Titlurile erau aranjate de la cele lumeşti la cele complet ciudate.
„Cărţi pe care le-am citit”, „Minciuni pe care le-am spus”, „Sprijin pe care l-am acordat”, „Glume la care am râs”. Unele erau aproape hilare în exactitatea lor: „Lucruri pentru care am strigat pe fraţii mei”. La altele nu am putut să râd: „Lucruri pe care le-am făcut la mânie”, „Lucruri pentru care am bombănit în şoaptă către părinţii mei”.
Nu încetam să fiu surprins de conţinutul lor. Adesea erau mult mai multe fişe decât mă aşteptam, alteori erau mai puţine decât speram. Am fost de-a dreptul copleşit de adevăratul volum al vieţii pe care am trăit-o. Să fi fost posibil că în anii mei să am timpul să umplu fiecare din miile sau chiar milioanele de fişe? Dar fiecare fişă a confirmat adevărul. Fiecare era scrisă cu propriul meu scris. Fiecare era semnată cu semnătura mea.
Când am scos dosarul „Show-uri TV la care m-am uitat”, mi-am dat seama   ca acesta creştea pe măsură ce îl scoteam pentru a putea cuprinde conţinutul lui. Fişele erau împachetate strâns şi chiar după doi sau trei metri nu am ajuns la capăt. L-am închis ruşinat, nu atât pentru calitatea show-urilor, cât pentru timpul enorm pe care am ştiut că acel dosar îl reprezintă.
Când am ajuns la un dosar numit „Gânduri desfrânate”, am simţit un fior prin tot trupul. Am scos dosarul doar un centimetru, fără a dori să-i verific mărimea şi am scos o fişă. Conţinutul ei detaliat m-a cutremurat. Mi s-a făcut rău la gândul că un asemenea moment a fost înregistrat. O furie aproape animalică m-a cuprins. Un gând îmi domina mintea: „Nimeni nu trebuie să vadă aceste fişe! Nimeni nu trebuie să vadă această cameră! Trebuie să le distrug!”
Într-o furie nebunească am smuls dosarul afară. Mărimea lui nu contează acum. Trebuia să îl golesc şi să ard fişele. L-am apucat de un capăt şi am început să îl lovesc de podea, dar nu am putut să scot nici măcar o fişă. Am devenit disperat şi am smuls o fişă afară, dar era tare ca şi oţelul când am încercat să o sfâşii.
Învins şi complet neajutorat am pus dosarul înapoi în deschizătura lui.
Aplecat cu fruntea spre perete, am aruncat o privire   autocompătimitoare. Şi atunci am văzut dosarul: „Oameni cu care am împărtăşit Evanghelia”. Mânerul lui era mai strălucitor decât a celor din jurul lui, mai nou, aproape nefolosit. Am tras de mâner şi o cutie mică, nu mai lungă de trei centimetri mi-a căzut în mână. Puteam să număr pe degetele de la o mână fişele pe care le conţinea.
Atunci mi-au dat lacrimile. Am început să plâng… Hohote atât de puternice încât mă dureau. Au început în stomac şi apoi mi-au scuturat tot corpul. Am căzut în genunchi şi am plâns. Am plâns de ruşine, cea mai copleşitoare ruşine dintre toate.
Rafturile cu dosare se învârteau în ochii mei plini de lacrimi. „Nimeni nu trebuie să afle vreodată de această cameră! Trebuie să o încui şi să ascund cheia!”
Dar apoi, după ce mi-am şters lacrimile, l-am văzut pe El. „Nu, nu El aici! Oh, oricine, dar nu Iisus.” Am privit neajutorat cum El a început să deschidă dosarele şi să citească fişele. Nu puteam îndura să văd răspunsul Lui. În momentele în care reuşeam să privesc faţa Lui, am văzut o întristare mai adâncă decât a mea. Părea că merge intuitiv la cele mai rele dosare. De ce trebuia să le citească toate?
În final s-a întors şi a privit spre mine de-a curmezişul camerei. A privit spre mine cu milă în ochi, dar cu o milă care nu m-a mâniat. Am plecat capul, mi-am pus faţa în mâini şi am început să plâng din nou. A venit spre mine şi m-a îmbrăţişat. Ar fi putut zice atât de multe lucruri, dar nu a zis un cuvânt. Doar a plâns împreună cu mine.
Apoi s-a ridicat şi s-a întors la peretele cu dosare. A început dintr-un capăt al camerei şi a luat dosarele unul câte unul şi a scris numele Lui peste al meu pe fiecare fişă.
„Nu!” am strigat repezindu-mă spre El. Tot ce puteam să zic era :”Nu, nu!!!!!!” pe când trăgeam fişa de la El. Numele Lui nu ar trebui să fie pe aceste fişe, dar era acolo, scris în roşu, atât de puternic, atât de intens, atât de viu.
Numele Lui Iisus l-a acoperit pe al meu. Era scris cu sângele Lui.
Blând, El a luat fişa înapoi de la mine. A zâmbit, un zâmbet trist şi a continuat să semneze fişele. Nu cred că voi înţelege vreodată cum a făcut-o aşa de repede, dar în clipa următoare l-am auzit închizând ultimul dosar şi venind înapoi la mine.
Şi-a pus mâna pe umărul meu şi a zis: „S-a terminat!”. M-a condus afară din cameră. Nu era nici o încuietoare la uşa ei. Încă mai erau fişe ce urmau a fi scrise…

Stau în faţa monitorului şi nu îmi revin. Ochii îmi sunt umezi şi am senzaţia că exist într-o altă lume. Privesc cărţile din jurul meu, mă ridic de la masă şi mă apropii de ele. Mi-e teamă să le ating, mi-e teamă să le deschid, mi-e teamă să retrăiesc trecutul. Părăsesc camera în grabă. La uşă nu era nici o încuietoare. Alţi oameni intră şi ies din clădire. Nu privesc în jur, nu salută, dar se ocolesc respectuos. Afară, soarele blând de toamnă mângâie cu razele sale forfota din jurul clădirii. Privesc mulţimea tăcută şi disting un chip cunoscut. Este bătrânelul din hol. Mă iau după ele şi grăbesc paşii. Trebuie să vorbesc cu el, trebuie să înţeleg…
Oamenii tăcuţi nu mă privesc şi trebuie să-i ocolesc mereu. L-am pierdut din priviri pe bătrânel şi asta numai din cauza mulţimii tăcute. Mă opresc şi privesc în jur. E linişte, e tare linişte. De pe partea cealaltă a drumului mă salută cineva. E bătrânelul care îmi zâmbeşte, îmi face prietenos cu mâna, apoi dispare în mulţime. Mă aşez pe o bancă, închid ochii şi ascult paşii oamenilor tăcuţi. Ceasul meu s-a oprit de mult timp.
Cineva mă bate uşor pe umăr. Deschid ochii şi privesc în jur. Sunt acasă, sunt în camera mea şi stau în faţa monitorului. Un text pulsează pe ecran:
“Aveţi un mesaj online!”

Paul Ionescu