O cumpănă! Nici nu mă aşteptam să găsesc în pustietatea aceasta o fântână săpată de mâini vrednice, la intersecţie de drumuri prăfuite. O găleată ruginită, plină cu pietre, stă atârnată la unul din capete. Agăţată de o rudă de lemn, o altă găleată sclipeşte în bătaia soarelui. Se vede că nu a fost folosită de mult timp…

Fântâna este de fapt o piatră de moară uzată în care a fost cioplită o gaură de dimensiunea unei găleţi. Mă aplec peste marginea ei şi privesc luciul apei. Cerul albastru îmi încadrează chipul prăfuit. Sunt plecat de atâtea zile de acasă şi cum nu am oglindă la mine, am şi uitat cum arăt. Dar de fapt cine sunt şi ce privesc acum? Cât de mult m-am schimbat în ultima vreme…

Nu spun asta pentru că au apărut riduri în colţul ochilor sau fire argintii pe la tâmple, ci pentru că simt cu totul altfel ceea ce se întâmplă cu mine şi în jurul meu. De ce oare sunt atât de detaşat de chipul pe care îl văd reflectat în fântână?

Ridic privirea şi mă uit în jur. Sunt singur şi totuşi am senzaţia că sunt două persoane lângă fântână. Mă aşez în colbul drumului şi îmi sprijin spatele de piatra rece a fântânii. În faţa mea se deschide o privelişte superbă. O livadă de pruni înfloriţi îmbracă colina într-o mantie de gală. Închid ochii şi trag cu nesaţ pe nări parfumul primăverii. Ascult zumzăitul albinuţelor şi adierea vântului printre crengile încărcate de flori. De ce nu sunt acum un bondar sau un şoim sau un vânticel cald de primăvară să pot dezmierda cu bunătatea mea copacii dezmorţiţi şi de ce nu o pereche de îndrăgostiţi? Ce bine ar fi să pot zbura, să mă pot detaşa de greutatea trupului în care sunt încorsetat pentru veşnicia pământeasca. Dar sunt limitat. Mă uit la mâna mea şi universul meu se opreşte în vârful degetelor. Ce este oare dincolo de mărginirea lor, de graniţa lutului din mine?

Îmi doresc din toată inima să evadez din trupul meu şi să mă avânt spre alte lumi. Păsările au lumea lor, insectele au lumea lor, plantele au lumea lor, oamenii au lumea lor. Lumi paralele într-o altă lume atât de imensă încât mintea noastră nu o poate cuprinde. Şi câtă linişte este în cea din urmă lume..

Neputinţă, dorinţă, voinţă, credinţă nu sunt altceva decât treptele care mă  ajută să evadez. Dincolo de trup sunt o fărâmă de spirit. Numai sunt singur…sunt cu mine!

Privesc în urma mea şi văd versantul opus. E sterp, plin de făgaşe pe care ploaia le adânceşte mereu. De ce oare nu creşte nimic acolo şi doar la câţiva paşi depărtare, dincoace de fântână, este o explozie de viaţă, de linişte, de bine? Ce ne desparte pe noi oamenii să evadăm dincolo de fântână, pe versantul înierbat? De ce trebuie să ne supunem propriilor noastre născociri, care nu fac altceva decât să ne răpească libertatea de a zbura. Cât este de greu să stingem televizorul, să deschidem fereastra şi să privim fantasticul spectacol al apusului de soare. Murim câte puţin savurând telenovele şi ştiri senzaţionale, în loc să lăsăm o portiţă de scăpare spiritului din noi. De ce oare nu putem să ne dezlipim solzii de pe ochi şi să ieşim de sub robia propriilor noastre plăceri. Pentru că  nu ne-am dorit să simţim altfel şi poate că nici nu ştim ce trebuie să simţim. Atâta timp cât trupul nostru ne conduce, nu vom simţi nimic înălţător şi atunci de ce să nu lăsăm trupul în grija spiritului? De ce să nu-l lăsăm să evadeze în alte lumi?

Întind mâna şi copacii nu mai sunt departe de mine. Îi pot atinge de aici de lângă fântână. Cuprind cu ambele mâini ramurile înflorite şi ele îmi ating obrajii. Mă sui din mers pe un nor pufos şi privesc colina înverzită. Privesc fântâna şi versantul sterp…Simt încă răceala pietrei de moară şi privesc…Sunt încă acolo şi privesc…plutesc şi privesc…plutesc…

E atât de uşor să evadezi, e atât de bine dincolo, e atât de linişte în jur…, e altfel.

Mă ridic şi privesc luciul apei din fântână. E atât de aproape încât îi pot simţi răcoarea, prospeţimea. Întind mâinile să cuprind în căuşul lor o altă lume…Ating şi simt…Inele concentrice îmi transformă chipul în valuri de dragoste. Dacă n-ar trebui să mă întorc, să simt din nou gustul lutului din mine…

Privesc şi plutesc…privesc. Monitorul calculatorului derulează singur imagini superbe din locuri în care nu voi ajunge niciodată…Sunt la serviciu şi preţ de câteva clipe am reuşit să evadez din trupul meu. Se poate…Voi evada mereu pentru că se poate. Încercaţi, merită…