Timpul parcă se joacă cu noi. Astăzi este luni, apoi miercuri şi te trezeşti că este gata săptămâna. De ce oare avem senzaţia că timpul se scurge mult mai repede din clepsidra infinită în care este ţinut?
Dacă mă întrebi ce am făcut în săptămâna a treia din luna februarie, sigur nu îmi voi aduce aminte cu repeziciune de toate problemele de la serviciu, de acasă… pentru că toate trec şi mereu sunt altele ca într-un serial cu mii de episoade. Dar dacă mă întrebi ce am făcut în fiecare week-end îţi voi răspunde cu repeziciune: am fost pe munte, am ieşit în natură, am evadat din banalul cotidian, am plutit… Plecat mereu în alte locuri, am văzut peisaje superbe, la care mă voi întoarce mereu. Imaginile trăite sunt hrana sufletului din trecut, sunt clipa de acum, cu care nu te mai întâlneşti niciodată şi vor fi temelia trăirilor viitoare.
Forfota din gara Aradului este aceeaşi în fiecare sâmbătă. Oameni care pleacă, oameni care vin, aurolaci care respiră uşuraţi din pungile de plastic, porumbei care se joacă printre statuile prăfuite ale vechii perioade, turişti cu rucsaci enormi, cozi interminabile la casele de bilete, agitaţie… şi cu toate acestea mă simt ca un spectator. Sunt deja într-o altă lume, unde e linişte…sunt în lumea mea, am coborât în sufletul meu. De ce nu îşi dau seama oamenii că dincolo de modul cum trăiesc, de obiceiurile pe care şi le-au făcut, există cu totul altceva…
Cobor în halta Ghioroc şi mă îndrept spre peron. Ce mulţi suntem astăzi în excursie! Pe unii nici nu-i cunosc, iar alţii au venit pentru prima oară în excursie. Se vede după modul în care şi-au aranjat rucsacii: încărcaţi până la maxim, rucsacii au fost împovăraţi cu casetofoane, mingi, lanterne enorme, oale de diferite dimensiuni, mascote şi cine mai ştie ce mărunţişuri inutile legate cu sfori şi sforicele. Asta este, aşa văd ei bagajul şi tot ei îl vor căra în spate…
Pornim spre centrul localităţii Ghioroc, odinioară renumită pentru bogatele ei podgorii, trecem pe lângă cimitirul “Săgetei Verzi”, primul tren electrificat din România şi luăm autobuzul local care face legătura cu o altă localitate din podgoria arădeană – Şiria. Preţ de 20 minute şi 32.000 lei (costul biletului) suntem nevoiţi să suportăm căldura şi înghesuiala. Ce contează că unii transportă arbuşti, alţii rucsaci sau sacoşe imense… este transport în comun…
Aerul proaspăt al dimineţii ne umple plămânii lângă “Monumentul Turiştilor”. Cu ani în urmă, un fulger a răpit viaţa a trei turişti, care s-au adăpostit de furtună chiar în staţia de autobuz. Acum suntem aproape 70 de turişti care am răspuns chemării muntelui. Nici un nor nu s-a trezit încă şi soarele se joacă printre mugurii gata să pleznească.
Peste firul văii, pe o tarla maronie, un călugăr bătrân plimbă bulgăraşii de pământ de ici colo sfărâmându-i. Câtă linişte degajă în jurul lui… Sunt convins că în timp ce lucrează se roagă pentru pacea lumii acesteia.
Intrăm pe poarta schitului Feredeu, noul schit cum zice lumea, păşim pe pavelele ecologice şi admirăm armonia şi ordinea din jur. Toate sunt acolo unde trebuie să fie… De ce nu se stinge flacăra lumânării în timp ce alta şi alta se aprinde de la ea? De ce nu păleşte, de ce nu se subţiază, de ce nu moare…? ”Veniţi de luaţi LUMINĂ!”
Plecăm după ce am luat şi gălăgia sufletelor noastre, lăsând în urmă aceeaşi lume de mulţi neînţeleasă. Poteca şerpuieşte printre primele pâlcuri de copaci. Ghioceii cu capetele mereu smerite încă se mai roagă… Un urcuş pieptiş, o adevărată Cale a Crucii, apoi o poartă şi pătrundem în schitul Feredeu. Doar zgomotul pe care îl face izvoraşul cu apă tămăduitoare tulbură nemişcarea. Ţi-e teamă parcă să păşeşti, să nu tulburi cu păcatele tale liniştea apăsătoare a fiecărui post. Mâncăm şi privim… mâncăm… nu avem tăria de a răbda în faţa foamei, atunci cum să răzbim în faţa ispitelor zilnice.
Curtea schitului este tivită cu ghiocei. Sunt lacrimile celor care vin aici să scape de necazuri, de boli, de blesteme…
Plecăm fără să ne uităm în spate şi căutăm din priviri marcajul turistic. Este alegerea noastră şi drumurile sunt total diferite. Depinde încotro vrei să ajungi…
De aici grupul se desparte. Cei care au venit doar pentru o zi, urmăresc marcajul cruce albastră care îi va conduce spre cetatea Şiria şi de aici acasă. Noi urmăm banda galbenă însoţită de punct albastru spre Căsoaia. Urcăm printr-o pădure de basm, căptuşită cu covoare de flori multicolore. Albinuţele şi bondarii flămânzi îşi caută hrana în fiecare pată de culoare de pe fantasticul covor primăvăratic. Dacă nu aş avea rucsacul acesta greu în spate, aş putea pluti peste întinderea de flori, urmărindu-i în dansul lor haotic. Dar sunt om…
N-a fost greu până în creasta principală şi nici nu am simţit greutatea traseului. Ştiu din ce cauză: preţ de câteva zeci de minute am fost o bucăţică din ceea ce am văzut. Preţ de câteva secunde nu am simţit diferenţa dintre omul din mine şi fiinţele pe care le privesc.
Poteca coboară pe nesimţite şi se înscrie pe o muchie împădurită. De fapt era o potecă cu mult timp în urmă, acum a devenit un amestec de urme de tractor şi noroi. Odată ajunşi în vale, ne strecurăm printre copaci prăbuşiţi, călcăm prin noroaie şi crengi fără vlagă. Ce mai contează pe unde păşim atât timp cât privim şi suntem priviţi de şirul interminabil de floricele de pe ambii versanţi.
Tabăra de elevi de la Căsoaia arată bine în bătaia soarelui, asta că nu se văd detaliile. Peste vale a crescut în câteva luni o vilă imensă, a unui patron anonim. Decădere şi prosperitate… Prefer să pun cortul pe o pajişte din apropierea căsuţelor din tabără şi apoi să mă refugiez pentru câteva ore în fosta tabără de sculptură. Spun fosta, pentru că sculpturile sunt risipite printre arbuştii şi rugii care le sufocă zi de zi.
Seara se aşează pe nesimţite cu răcoarea ei. Din cort privesc cerul înstelat şi adorm mângâiat de susurul văii.
De multe ori ai senzaţia ca nu poţi dormi în atâta linişte. Să nu mai auzi tramvaiele cum pornesc dimineaţa, cum vecinii ambalează maşinile… cumplit să dormi în aşa linişte. Cei din tabără se trezesc… în campingul Căsoaia este linişte şi pustiu. Încă nu a început sezonul micilor, grătarelor şi lăzilor cu bere la iarbă verde. Un mânz păşeşte împleticit în urma iepei. Abia are câteva zile… este asemeni florilor de primăvară, firav şi nedumerit.
Pe marcaj triunghi galben pornim spre casă cu toate că sufletul vrea să mai rămână. Ce ciudat este să fii legat de o oră anume, să ajungi la tren, să umbli mereu contratimp, să te grăbeşti când ar trebui să priveşti şi să mai pluteşti… Ce greu este să te întorci în trupul tău. Urmând văi întortocheate, urcând şi coborând ajungem într-un haos. Priveliştea versanţilor bărbieriţi de copaci este şocantă. Asta suntem noi… ne vindem aerul curat pe bani de nimic. Ştim să lăsăm răni adânci doar de dragul îmbogăţirii rapide. Valea Şoimoşului suferă şi trăieşte clipe pustii. Îşi va reveni pentru că natura ştie să-şi lingă rănile şi să-şi revină, dar nu va mai fi la fel, nu va mai fi la fel de frumoasă şi primitoare.
Cetatea Şoimoşului încă veghează peste valea Mureşului. Zidurile ei prăbuşite, mai simt vibraţiile unei lumi demult apuse. Atâta timp cât mai există piatră peste piatră mai existăm şi noi, apoi cine mai ştie ce o mai fi… Soarele apune peste mănăstirea Radna şi un tren se grăbeşte în noapte să ajungă la Arad. Abia acum îmi dau seama că fiecare oraş are un miros specific: a gaze de eşapament, a praf, a mizerie… N-aş fi ştiut lucrul acesta niciodată dacă nu respiram în week-end un alt aer.
Aş mai fi rămas, dar nu mai este mult şi iar e luni, apoi miercuri şi iar mă trezesc că este gata săptămâna…