Este o întreprindere fascinantă să încerci să descoperi mulţimea straturilor de cunoaştere cuprinse condensat, dar deloc sistematic, în cele 365 de simboluri care construiesc calendarul. Iat-o pe Baba Dochia: prunc nou-născut în martie, tânără virgină în iunie, mamă prolifică în septembrie. Căci aceasta e semnificaţia Sântămăriei, zisă în popor şi Maica Precesta. Dacă am constatat cu uimire şi am reuşit, până la urmă, să ne explicăm ciudăţenia metamorfozelor divinităţii telurice sub zodii de Apă, momentul naşterii Maicii Domnului Iisus în Fecioară, zodie de Pământ, reprezintă reîntoarcerea la simbolismul pământului din adâncul căruia totul regenerează şi în care totul se aneantizează iarăşi la echinocţii. În toate sistemele de cunoaştere tradiţională a lumii, glia pe care păşim, care ne hrăneşte şi ne oferă adăpost la sânul său – unde ne întoarcem mereu -, a fost şi încă mai este personificarea femeii născătoare, adică a mamei: Terra Mater, Geea. Ea este – zice mitologia greacă, cea mai demnă de încredere sursă a civilizaţiei actuale – mama tuturor zeilor şi oamenilor, sursă a toate. Şi atunci, cum rămâne cu „Tatăl Ceresc” – demiurgul unic şi absolut de câteva milenii încoace?

Evident, ca întotdeauna, adevărul se găseşte undeva la mijloc. Citind printre rândurile traducerii literale ale Genezei lui Moise, desluşim că lumea este opera unui „colectiv de creaţie” (Elohimii), care a elaborat doar un proiect, după care geneza propriu-zisă s-a desfăşurat ca o auto-generare în lanţ, parcurgându-se etape ierarhic distincte. Ca într-un institut de proiectări, în acest „colectiv divin” cineva a venit cu ideea, cineva a făcut calculele, cineva desenele, altcineva macheta… şi, în fine, producţia de serie nu mai este treaba proiectantului.

Vedem cum, în natură, totul este parte bărbătească şi parte femeiască, fiecare cu atribuţii specifice, distincte şi complementare. Întregul e o sinteză, nu o sumă. Întregul e o entitate în echilibru dinamic; deoarece întregul e polar. Principiul analogiei ne spune că  „sus” trebuie să fie la fel. Iar principiul analogiei nu este doar o scuză pentru o abordare naivă. Dacă istoria civilizaţiei ne arată că „Mama Divină” nu a fost decât un clişeu cultural neolitic, „Tatăl Ceresc” nu este decât un clişeu arian, simbol recent al energiei cinetice, replică necesară – în aceeaşi istorie a culturii – la potenţialitatea absolută a principiului feminin, pasiv. Adevărate fiecare în parte, dar nefuncţionale decât împreună.

Creştinismul, ultima fază a culturii de tip arian, ar fi putut să realizeze sinteza, echilibrul, să restabilească adevărul atunci când a introdus noţiunea de „Sfântă Treime” ca principiu creator. Mama, Tata, Pruncul – aceasta este definiţia Creaţiei. Dar, vai, în mod fatal „Treimea” creştină nu este decât o extensie a Tatălui, în care Mama nu îşi găseşte locul. Deşi, frate, nu ţi-a spus ţie Christos, în ultimul ceas, „Iată mama ta!”?

Încercarea mai nouă a unor spirite neliniştite de a transforma Treimea în Pătrime – pentru a-i oferi şi Mamei un locşor acolo – nu este decât o ultimă dovadă a neputinţei de a depăşi, deocamdată, clişeul cultural arian.

Catehismul ne învaţă că „Dumnezeu a creat lumea din nimic”. Cum? El ştie, asta e o taină peste puterile noastre de pricepere – ne spune acelaşi catehism. Dar ceva putem afla şi noi, din chiar Sfânta Scriptură. Bereshit, Logosul – principiu activ, intelectual, masculin – a impactat apele primordiale – principiu pasiv, eficient, feminin. Aşa a început Creaţia. Şi ea nu se desăvârşeşte decât atunci când poţi auzi Mântuitorul rostind în tine: „Femeie, iată fiul tău!”

Cred întru unul Dumnezeu: Tatăl, Mama şi Eu.

 Este o serie de 4 articole, citiţi şi Babele – Focul, Dochia – Apa, Sânzienele Aerul