Un vechi cântec lăutăresc inclus şi în repertoriul Mariei Tănase glăsuieşte: „Trei focuri arde pe lume/ Da’ nici unul n-arde bine/ Cum arde inima-n mine”. Mai departe, constatăm că avem de-a face cu un cântec banal de dragoste. De mahala. Prin ce miracol al culturii orale, în acest biet cântec de mahala a ajuns (sau, poate, a rămas) referirea la Cele Trei Focuri – adevăr foarte tainic?

Pentru că trei sunt: Focul etern – Dumnezeu -, Focul intern – Eu sunt – şi Focul extern – cel despre care nu spunem deocamdată decât că este al treilea. Sfânta Treime este foc pe de-a-ntregul. Treimea Sfântă este, s-a văzut mai sus, Tata, Mama şi Pruncul. Treimea cuprinde astfel forţele creatoare, interacţiunea lor şi rezultatul acestei lucrări. Dar Treimea este în Duhul, e Bereshit, e abstractă, la nivelul conceptelor. Pruncul din Treime este doar proiectul, el nu este lumea şi nici măcar în lume. Arborele Vieţii are trei coroane şi fiecare este triplă. Este nevoie de trei rânduri de Prunci pentru a se naşte un Fiu Omului.

Abia pe urmă Focul Întreit a aprins Scânteia Divină. Scânteia Divină este al patrulea, doar ea nu este în Treime. Dar nici în afară de Ea. Patru este re-unu. El este altceva. Diferit, dar de acelaşi fel. Patru este Adam. Adam este Adam şi Eva. Adam şi Eva este Adam şi Eva şi Abel şi Cain. Dar toţi aceştia nu sunt, nici ei, decât Bereshit. Pentru ca realitatea să dobândească formă, adică să devină, Adam-patru, din de patru ori patru, trebuie să devină şapte.

Şapte este re-patru. Scânteia Divină şi-a început Marea Călătorie. Logica ne spune că ceea ce este finit are un început şi un sfârşit, iar infinitul nu are nici început şi nici sfârşit. Logica nu ne lămureşte cum şi ce e cu Marea Călătorie a Scânteii Divine, care are un început, ea pleacă din Duhul, dar nu are sfârşit. Ea nu se duce niciunde, nu are unde a ajunge. Poate, pentru că nu are un traseu în spaţiu, ci în ea Însăşi. Şi în timp. În călătoria ei, Scânteia Divină se opreşte de şapte ori zămislind cei şapte luminători ce se aprind unul după altul. Cele şapte Babe. În ea Însăşi. Cele şapte Babe mor mai întâi, pentru a se renaşte una pe cealaltă, una din cealaltă, rând pe rând. Şi fiecare este din ce în ce mai întunecată, din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai perceptibilă. Şi tot aşa, mai departe. De câte şapte ori şapte. Şi aceasta face parte tot din Marea Călătorie care, după cum ni s-a spus, nu se sfârşeşte niciodată, dar pare că sfârşeşte prin a deveni, din mişcare, formă.

Tot asemenea, de şapte ori şapte îl zămisleşte pe zece. Şi zece este re-şapte, şi re-patru, şi re-unu. Şi abia de aici putem spune „născut, nu făcut”. Abia zece se vede.

Zău, pentru ca Adam să se poată numi om, cele şapte Babe trebuie să-şi facă treaba lor. Aceasta este povestea Babelor.

Este o serie de 4 articole, citiţi şi Geea – Pământul, Dochia – Apa, Sânzienele Aerul