1. La început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul. Acesta este primul verset din Biblie. Apoi, mai în jos, ni se detaliază:
Cerul
6. Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape, şi ea să despartă apele de ape”.
7. Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele cari sînt dedesubtul întinderii de apele cari sînt deasupra întinderii. Şi aşa a fost.
Dar înainte de toate acestea, Cartea Sfântă nu pomeneşte decât despre „un adânc de ape” nediferenţiat, pe deasupra căruia se mişca Duhul lui Dumnezeu. Atunci de unde au apărut apele de deasupra şi apele de dedesubt?
Să ne întoarcem să vedem dacă s-a mai întâmplat ceva înainte de versetul 6. S-a întâmplat că Dumnezeu a făcut Lumina. După aceasta, constatăm brusc prezenţa a două feluri de apă, aflate între ele într-un raport spaţial: sus-jos.
Observând natura înconjurătoare, receptăm ca pe un lucru firesc fenomenul evaporării; sub acţiunea căldurii inerente luminii solare sporite la venirea verii, o parte a apelor se vaporizează şi se ridică, formând norii: apele de deasupra. Între acestea şi cele de jos (râuri, lacuri) se stabileşte un strat de separaţie: văzduhul adică aerul. Nu seamănă izbitor acest fenomen cu ce se spune în Biblie despre crearea Cerului? Nu ar trebui să vedem în acea relatare conceperea celui de-al doilea element – aerul? Aplicând principiul analogiei…
Tradiţia populară românească plasează la începutul verii sărbătoarea Sânzienelor. Despre acestea se acceptă unanim că sunt duhuri elementale ale aerului; ale aerului cald, căci de aceea vin ele vara, atunci când soarele străluceşte mai puternic, lumina şi căldura sa sporite determinând un intens proces de evaporare. Şi, ca dovadă a subînţelesului lor acvatic, aceste entităţi aeriene sosesc pe meleagurile noastre chiar la începutul zodiei Racului, prima zodie de Apă. Conform calendarului tradiţional, pe 9 martie Baba Dochia moare şi renaşte într-un prunc nou, de sex tot femeiesc, care creşte ca în poveste, astfel că, până la 24 iunie, acest prunc a devenit o fată mare, doritoare şi aptă de a rodi, aşa cum vom vedea mai jos, în toamnă. Această entitate, în care toate procesele sunt la maxim, stă să pocnească de vitalitate şi de energie, ca o descărcare electrică; de aici superstiţia că răneşte, omoară, distruge pe orice muritor care intră în contact cu puterea ei supranaturală.
La cercetarea acestui subiect prin clarvedere, se poate constata că nu avem de-a face cu o entitate, ci cu un nor de existenţe energetice eterogene (aşa cum corect intuieşte cunoaşterea tradiţională din moment ce foloseşte un nume plural: Sânzienele) cuprinse într-o furibundă mişcare browniană ce degajă energii extrem de puternice – deci potenţial periculoase – şi acestea sunt, de fapt, cauza aprecierii populare negative. Cât priveşte valorizarea, Sânzienele nu sunt nici bune, nici rele. Sunt absolut neutre în ce ne priveşte pe noi, oamenii. Rostul lor nu este să lovească, aşa cum se crede, nici să ajute. Ce fac ele este să ne reflecte, să ne oglindească. Şi, datorită energiilor proprii extraordinare, să amplifice enorm la întoarcere semnalul pe care l-am trimis către ele. Deci nu are nici o noimă să blamăm oglinda pentru că nu ne place ce vedem în ea. Dacă – voit sau din întâmplare – ne întâlnim cu Sânzienele atunci când suntem plini de teamă, ură, gelozie, neîncredere, lăcomie, cupiditate, etc., vom primi răspunsul lor ucigător. Dar când le întâmpinăm cu sufletul curat şi plin de iubire, cele mai frumoase poveşti devin adevărate.
Este o serie de 4 articole, citiţi şi Babele – Focul, Dochia – Apa, Sânzienele – Aerul