Căderea succesivă a vălurilor zeiţei supreme Isis – mamă a zeilor în mitologia clasică egipteană – semnifică apropierea de Absolut prin Cunoaştere. Cercetătorii înţelepciunii străvechi nu au găsit un simbol asemănător în mitologiile de la nordul Mediteranei; clasica zeiţă a înţelepciunii, helenica Atena, a ieşit direct din creierul sublimului ei tată gata înzăuată şi aşa a rămas până azi. Dacă savanţii ar fi căutat mai atent şi fără complexe simboluri ale cunoaşterii printre cioburile de informaţii mult mai vechi şi – e adevărat – foarte risipite prin tradiţiile orale ale vechii Europe, ar fi găsit povestea românească a Babei Dochia. După cum Isis – sub soarele Africii – nu are de dezbrăcat decât diafane văluri, Dochia – rezidentă în înzăpeziţii Carpaţi – îşi abandonează succesiv cele 9 (sau 12) cojoace sfidând puterea lui Martie, care, pentru a se răzbuna, o îngheaţă după ce ultimul cojoc a fost lepădat.

Această lepădare a cojoacelor, semn al cunoaşterii tot mai adânci, ne îndeamnă să purcedem la cercetarea acestei probleme, deloc simplă. La o primă vedere, evoluţia personajul Dochia – o bătrână ciobăniţă – nu are alt rost decât să ofere explicaţia apariţiei unei stânci de o formă ciudată, din care ţâşneşte un izvor. Dacă punem asta lângă teoria naturală a formării stâncii respective sub acţiunea eroziunii apei (precipitaţii, îngheţ-dezgheţ), devine evidentă legătura personajului Dochia cu apa pură (topirea zăpezii, izvor). Şi în alte variante ale legendei, acelea în care Dochia este o tânără fecioară, finalul este tot apariţia unui izvor din stâncă. Să nu uităm că, în tradiţia populară, este încă vie celebrarea „zilelor Babei Dochia” între 1 şi 9 martie, deci în plină zodie a Peştilor, zodie de Apă. Faptul că Peştii încheie cercul zodiacal nu e străin de considerarea Dochiei ca babă şi de faptul că, în ultima zi a ciclului (9 martie) ea moare (prin îngheţare). Această moarte a babei şi imediata ei înviere, ca prunc nou, în aceeaşi zi, este, de fapt, un rit de trecere, o sărbătoare a vechiului An Nou Agrar, deci simbolizează o nouă creaţie. La o analiză mai doctă, Dochia este considerată o personificare a zeiţei ancestrale a pământului, Rhea sau Geea, mama absolută, divinitate neolitică, lunară, echinocţială. Este adevăr şi aici. Iar la o investigare  mai complexă a izvoarelor scrise şi orale, exoterice şi ezoterice, Dochia ni se dezvăluie ca simbol având ambele valenţe: vechimea şi lichiditatea. Aceste două caracteristici laolaltă ne conduc, în urma unui proces cognitiv pe care fiecare îl poate reconstitui în orele sale de meditaţie – proces pe care vi-l propun – la o surprinzătoare legătură între baba Dochia şi legenda biblică a Creaţiei. Îndepărtând succesiv vălurile (cojoacele) care ocrotesc Adevărul, întrezărim informaţia că personajul Dochia din străvechea tradiţie românească este, la cel mai profund nivel, personificarea stării de letargie şi potenţialitate absolută de dinaintea Creaţiei, stare descrisă astfel în Cartea Genezei: „peste faţa adâncului de ape era întunerec şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”. Cartea Sfântă ne vorbeşte despre existenţa „apelor” înainte de prima manifestare a lui Dumnezeu. Aceste ape primesc Logosul – primul act divin: „Să fie lumină!” Logosul amorsează o serie infinită de mişcări, transformări succesive ale apelor primordiale, care, asemenea fenomenului rostogolirii unui bulgăre de zăpadă, vor determina o reacţie creatoare în lanţ. Acestea sunt apele la care face referinţă mitul Dochiei, deci povestea cu Baba Dochia ar trebui să fie primul act, prologul unei eventuale mitologii româneşti complete, dacă cineva se va încumeta să o alcătuiască.

Este o serie de 4 articole, citiţi şi Babele – Focul, Geea – Pământul, Sânzienele Aerul