Ora 16:00. Pentru câteva fracţiuni de secundă urmăresc dansul oamenilor pe trecerea de pietoni. Un semafor prăfuit le dirijează instinctele. ”Acum puteţi trece, acum vă opriţi!” Unii sunt trişti, alţii grăbiţi, câţiva zâmbesc, iar unora nu li se mai distinge faţa din cauza gândurilor. Povara zilei de mâine îi aduce într-o stare de deznădejde. Cei tineri zâmbesc, iar cei mai în vârstă nu mai au vise… Le-au rămas doar amintirile ascunse în adâncul sufletului, de teamă să nu le impoziteze nimeni.
Ambele margini ale străzii s-au aglomerat. Cine sunt cei de dincolo şi cine sunt cei de lângă mine? E verde… toată lumea trece, urmându-şi destinul. Nici nu se uită unul la celălalt, ci doar se evită asemeni furnicilor dintr-un muşuroi. Rămân singur preţ de câteva secunde, apoi mă întorc şi îmi îndrept paşii spre catedrală. Deşi în interior este încă răcoare, privirea mea simte căldura icoanelor şi rugul fierbinte înălţat prin rugăciunile sufletelor suferinde. Îngenunchez, închid ochii şi mă strecor într-o altă lume. Am uitat de interminabilele probleme de la serviciu, am uitat de forfota de afară, am uitat de mine, dar n-am uitat să mulţumesc. Încă exist… Nu cer nimic. Mă las în voia liniştii şi luminii nesfârşite.
Ce repede a trecut timpul! Ora 16.30. Dacă mă grăbesc, prin tramvaiul şi ajung acasă tocmai când încep ştirile de la ora 17.00. Aştept din nou la trecerea de pietoni. Alte chipuri, aceeaşi agitaţie. Trec odată cu valul de oameni. Privesc înghesuiala şi nu mă mai opresc în staţia de tramvai. Evit agitaţia din centrul oraşului pe o străduţă veche şi îngustă ce iese pe malul râului. Privesc în jurul meu şi văd tăcere. Câtă nevoie aveam de această linişte…
De ce simt că trebuie să mă aşez pe aceeaşi băncuţă? Ce ne leagă de anumite locuri? Obişnuinţa sau amintirile? Nici nu ştiam până acum că fiecare loc are o simfonie anume. De ce omul trebuie să intervină brutal cu gălăgia ”jucăriilor” de el scornite? Huruitul tramvaielor, paşii oamenilor, claxonul maşinilor, nu reuşesc să pătrundă prin sfera invizibilă ce protejează băncuţa pe care stau. Privesc şi respir…
Mugurii copacilor sunt mai mari decât ieri şi gata-gata să pleznească. Păpădiile au înflorit, albinuţele au venit iar să se hrănească. Copacului din faţa mea i s-a rupt o creangă uscată. Au mai apărut câteva hârtii aduse de vânt din cine ştie ce coşuri cu gunoi stătut. Câteva sticle de plastic dansează într-un joc haotic, prinse fiind de vraja unui vârtej. Alte sticle plutesc nebune spre ţări civilizate şi nimeni nu le mai poate opri din goana lor. Puhoaiele crescânde ale apelor ce coboară din creştetul munţilor, mătură malurile de mizeria ultimei inundaţii, îngropând în noroi ambalaje cu reclame mediatizate din plin. Pe o creangă, o pereche de turturele dansează discret un vals al iubirii fidele, apoi coboară pe pajiştea înverzită căutând crenguţe pentru viitorul cuib. Furnicile dintr-un muşuroi au ieşit la soare. Se descurcă fără alei, fără drumuri cu gropi, fără semafoare… Au o lume a lor, aparte, simplă… De ce nu putem trăi şi noi simplu, aparte…?
A apărut un muşuroi nou de cârtiţă. Ce mult seamănă pământul umed scos de cârtiţă cu cel din cimitire. Şi noi suntem pământ şi în pământ ne vom întoarce. Trupul nu poate trăi fără suflet. Numai sufletul, care nu este din lume, nu moare ci se duce să se întâlnească cu Lumina.
”De poţi zbura, atunci te-nalţă!”. Am citit aceste cuvinte pe tricoul unor turişti montani din Arad. Ce frumos sună! Oare eu pot zbura?
Sunt tot mai departe, sunt tot mai sus şi nu simt frică. Nu sunt singur. Privesc în jur şi văd mereu chipuri ce se-nalţă. Sunt tot mai mărunt pe băncuţa ce se pierde în trecut. Sunt doar un punct cenuşiu, apoi un bob de praf, apoi nu mai sunt… Există doar chipuri în jurul meu şi toate privesc spre lumi paralele. Din toate colţurile lumii se adună într-un imens amfiteatru sute, mii de chipuri. Privesc spre Pământ cu zâmbetul pe buze. Au reuşit să-l schimbe şi acum zâmbesc. Nu mai arată ca la început, plin de verdeaţă, de ape cristaline, de păsărele… Acum e uscat şi pustiu. N-au mai rămas decât două trupuri palide şi muribunde. Nu mai au vecini cu cine să se certe, nu mai au televizor la care să se uite, nu mai au păduri unde să iasă la sfârşit de săptămână, banii nu mai folosesc la nimic pentru că nu mai sunt magazine şi tot nu se înţeleg. Se ceartă mereu pentru că sunt firi diferite. Au rezistat de atâta timp împreună. S-au certat şi s-au împăcat, s-au iubit şi s-au urât. Acum îşi doresc şi ei să ajungă în marele amfiteatru, să zâmbească împreună cu celelalte chipuri, dar nu pot zbura. Nu se pot desprinde de pământ pentru că mai au o maşină ruginită pe care au cumpărat-o cu atâtea eforturi, mai au o casă pe care au ridicat-o cinstit din salariul lor de slujbaşi, mai au cripta pe care au construit-o cu cimentul care a rămas de la ridicarea casei, mai au şi ceva bani puşi deoparte pentru zile negre… Nu pot zbura…
Chipurile zâmbesc, murmură şi zâmbesc… Se roteşte Pământul… mereu se roteşte… Pe faţa nevăzută a lui au apărut primele firicele firave de iarbă. Din loc în loc se văd muşuroaie de cârtiţă cu pământ proaspăt şi umed. De sus, din înaltul cerului, seamănă cu chipuri care zâmbesc…
Pământul se roteşte mereu şi zâmbeşte… Şi chipurile zâmbesc din nou… Au văzut o băncuţă închisă într-o sferă invizibilă. Pe acea băncuţă este un chip care zâmbeşte: a pierdut ştirile de la ora 17.00.
Se ridică, priveşte în jur încă odată, zâmbeşte, apoi mângâie uşor gingaşele floricele ce abia au ieşit din muguri şi pleacă. Tramvaiul este aproape gol. Prin oraş mai vezi ici şi colo câte o pereche de tineri zâmbind. Pe o bancă se odihneşte o bătrânică lângă două sacoşe imense. Nu mai are cine să o ajute… Vatmanul fluieră fals o bucată de manea şi înjură printre dinţi la fiecare intersecţie. Peste tot este praf ce se ridică la fiecare respiraţie…
Ajuns acasă, pune mâna pe telecomandă şi se afundă în fotoliu. Ora 19.00. Încep ştirile senzaţionale…
Crainica de televiziune zâmbeşte altfel… Zâmbeşte când spune despre crime, violuri, avorturi, jafuri, baroni locali, noile scumpiri… S-a obişnuit să ne zâmbească…
” Întrerupem PUBLICITATEA pentru o ştire senzaţională: undeva în cealaltă parte a globului, echipa noastră specială de reporteri, a descoperit o pereche de oameni, mascul şi femelă, care încercau să zboare… La întrebările corespondentului nostru special, trimis în zonă, această pereche de oameni zâmbeau în faţa camerelor de filmat… Cine sunt ei şi de ce vor să zboare nimeni nu ştie… Vom reveni cu amănunte în ediţia specială din seara aceasta, imediat după filmul documentar, laureat al multor premii internaţionale: PĂMÂNTUL AŞA CUM A FOST…”
Mă trezesc brusc, deranjat de zgomotul televizorului. Am adormit în fotoliu… Zâmbesc şi mă culc ca un om normal… Mâine este o nouă zi şi alte ştiri… senzaţionale.
Arad, 19.04.2005