Seara se lasă în tăcere peste valea Slănicului, afluent pe stânga al Buzăului. Şoseaua şerpuieşte printre colinele pline de livezi cu pomi fructiferi, peisaj destul de obişnuit pentru subcarpaţii Buzăului. Trecem prin sate cu denumiri ciudate: Mărăcineni, Săpoca, Beceni, Vintilă Vodă, unde oamenii stau pe la porţile caselor şi privesc. Pentru ei a mai trecut o zi de muncă, iar pentru noi abia începe distracţia. Platoul carstic pe sare de la Meledic, situat la vreo 60 kilometri de oraşul Buzău, este  locul unde trebuie să ajungem în seara aceasta. Ziua se îngână cu noaptea şi umbrele fug de lumina farurilor.

N-am fost niciodată pe aici, aşa că sunt atent la drum, la posibilele gropi din asfalt, în timp ce prietenul meu a aţipit pe scaunul din dreapta. Am parcurs astăzi mai bine de 700 kilometri prin zone superbe, dar mirajul locurilor noi, a potecilor neumblate, îmi dau forţe neobişnuite şi nu simt pic de oboseală.

Noaptea a pus stăpânire peste case, păduri, pajişti… dominând cu măreţie întinderile vălurite de verdeaţă. Farurile mătură în grabă o tablă indicatoare fosforescentă. Intrăm în comuna Mânzăleşti. Reduc viteza, ating uşor umărul  prietenului meu (e cazul să se trezească) şi caut din priviri indicatorul spre cabana Meledic. Aproape de capătul din amonte al comunei, un drum pietruit urcă în serpentine, cale de vreo 2 kilometri, spre platou. Motorul trage din greu, semn că panta este destul de abruptă sau poate a obosit şi el de atâta drum. În sfârşit oprim în curtea cabanei, ne cazăm într-o cameră simplă, curată şi deosebit de primitoare. Surpriză: are baie şi pe deasupra şi apă caldă. Mare minune la preţul acesta… Mâncăm puţin, apoi ne culcăm acompaniaţi de liniştea din jur. Asta ne dorim la fiecare sfârşit de săptămână: linişte de să ne doară urechile şi peisaje frumoase aşa încât să ”moară” prietenii noştri de ciudă când o să vadă diapozitivele. Aşa le trebuie dacă stau acasă şi pierd vremea printre betoane şi poteci de asfalt!

Ce bine este să fii trezit dimineaţa de cocoşi. De ce oare nu sunt ceasuri care să imite cântatul cocoşului? Mereu trebuie să te trezeşti brutal, cu zgomote artificiale, care zgârie timpanul şi provoacă încă de dimineaţă agitaţie. Ele nu fac altceva decât să aducă cu brutalitate sufletul în trup şi să redevii acelaşi om nervos, agitat încă de la primele ore. Apoi dai cu o cafea, din obişnuinţă, ca să fii şi mai agitat… Revenirea bruscă în trupul care are toate funcţiile vitale reduse la limita existenţei, este tare dureroasă. Am reuşit să-mi obişnuiesc sufletul, să păcălească dimineaţa ceasul şi să se strecoare uşor în trup, trezindu-l cu blândeţe, ca mai apoi să se ridice din nou spre cer purtat de rugăciuni şi mulţumiri. Numai aşa pot începe ziua liniştit, detaşat de tot ceea ce urmează. Ceasul sună pentru că trebuie să sune… aşa este programat…

Servim micul dejun în chioşcul de lemn din faţa cabanei, special amenajat pentru turişti. Prin pâlcul de copaci ce împresoară pe la răsărit cabana, disting luciul unei ape în care soarele îşi clăteşte razele dimineţii. Este Lacul Mare, un ochi de apă dulce pe un munte de sare.

Privirea zăreşte un indicator turistic chiar lângă poteca ce coboară spre Lacul Mare: ”Spre Mănăstirea Găvanu 3-3½ ore”. Asta înseamnă vreo 12-14 kilometri dacă merg normal… Nu este mult, aşa că spre mănăstire este primul traseu. Întotdeauna ar trebui să fie primul traseu…

Cu un rucsac mic de tură pornim la drum. Poteca urmăreşte mai întâi drumul pietruit pe care am urcat aseară, până la prima intersecţie. Spre sud am ajunge în comuna Mânzăleşti, iar spre nord, prin satul Trestioara la mănăstirea Găvanu. Satul pare pustiu, dar simţim privirile localnicilor care ne privesc miraţi de după garduri. Pe aici nu văd zilnic turişti şi orice  noutate faţă de ceea ce se întâmplă zilnic în mica lor comunitate, pare un lucru ciudat. Câteva afişe electorale, în care viitorul preşedinte zâmbeşte deosebit din spatele unui chip luminat (de reflectoare), au rezistat pe peretele magazinului mixt din 20 mai 1990 (Duminica Orbului din naştere). De atunci nimic nu s-a schimbat… nicăieri… Timpul n-a mai vrut să se scurgă aici… Doar ploaia, vântul, viscolul şi plugul tras de cai mai schimbă câte ceva.

Ceea ce părea aproape de pe platoul carstic înţesat cu doline, este totuşi departe… Urcăm şi coborâm la nesfârşit. Pământul este aşa de frământat încât avem impresia că cineva îşi bate joc de noi. Urci şi crezi că ai ajuns, dar dincolo de vârf te aşteaptă o altă vale. Iar cobori şi apoi  urci ca pe valurile furioase ale unei mări de pământ.

În sfârşit ajungem să urcăm continuu până într-o şa împădurită. Poteca continuă printr-o pădure superbă de fag, urmărind curba de nivel. Bucuria este de scurtă durată, iar coborâm… şi de data aceasta enorm de mult. După aproape 20 minute de coborâre prin pădure, ne trezim într-o poiană imensă ce îngenunchează la poalele unor versanţi împăduriţi. Traversăm o vale ce coboară zgomotos din versantul stâng, trecem pe lângă locul unde a fost pe vremuri o casă, apoi ne oprim lângă firul văii Cireşul. Merităm un sandwich şi o gură de apă rece de izvor… Trebuie să ne refacem puterile că iar avem de urcat. Pădure şi stâncă, asta ne aşteaptă de aici înainte. Mi-ar fi plăcut să cercetez puţin sălbăticia văii Cireşul în amonte de imensa poiană. Ce superb loc de cort şi ce concediu plăcut aş putea face în această sălbăticie…

Începem urcuşul prin iarba plină de rouă, pe lângă câţiva pomi fructiferi bătrâni şi sălbăticiţi. Intrăm în pădure şi urmărim poteca ce urcă accentuat. Nu este uşor să ajungi la mănăstiri. Mereu trebuie să intervină ceva care încearcă să te întoarcă din drum, care te îndeamnă să renunţi… să nu te apropii de cele sfinte. Sufletul trebuie să biruie slăbiciunile trupului şi să-l poarte acolo unde merită să ajungă. Îţi trebuie puţin antrenament să ajungi aici şi să poţi continua. Gândul că nu ai putere să urci să nu te copleşească. Poţi, poţi mai mult, ai resurse să urci, ai putere să ajungi. Dacă renunţi înseamnă că nu te cunoşti  cu adevărat… încă…

Am ajuns într-o altă şa împădurită. Simt că de aici nu mai este mult şi că nu s-au udat tricourile degeaba din cauza efortului. Coborâm… pentru a câta oară? Ce mai contează… nu suntem la un curs de contabilitate… suntem liberi să zburăm… liberi să uităm… liberi să iertăm… cine mai poate zbura, cine mai poate uita, cine mai poate ierta.

Un gard gata să cadă şi nu latră nici un câine. Deschid portiţa îngustă şi urmez poteca firavă ce se pierde în iarba poieniţei. O bisericuţă de lemn şi câteva anexe dau o lumină aparte locului în care am ajuns. Un izvoraş curge din coasta dealului şi se adună într-un mic lac, loc de scaldă pentru numeroşi peştişori. Este atâta linişte în jur că ţi-e teamă să mai respiri. Din coşul unei clădiri iese un fum subţirel, semn că totuşi există un suflet pe aici. Ne apropiem, batem la uşă şi îndrăznim să intrăm. Doi călugări, tineri, ne privesc miraţi. Lingurile cu care mâncau s-au oprit la jumătatea drumului. Picături de ciorbă fierbinte se scurg în farfurie asemeni boabelor de nisip din clepsidră.

– Sănătate şi poftă bună să aveţi! îndrăznesc să tulbur tăcerea.

-Mulţumim şi poftiţi la masă!

– Am mâncat de puţin timp, mulţumim de invitaţie, dar cred că ar fi mai bine să vă aşteptăm afară…

Ieşim şi ne aşezăm pe o băncuţă. În scurt timp apare şi unul dintre călugări.

– Biserica este deschisă, dacă vreţi să o vizitaţi! De unde veniţi?

– De la cabana Meledic, acolo suntem cazaţi şi astăzi am vrut să ajungem aici la mănăstire.

–         Dacă asta v-aţi dorit, uite că s-a împlinit…

Pătrundem în biserica de lemn şi rămânem uimiţi de frumuseţea ei. De multe ori trebuie să priveşti în interior să vezi adevărata frumuseţe. Aşa se întâmplă şi cu oamenii… Dacă ştii să le priveşti sufletele, vei vedea cât de frumoşi sunt şi te vei bucura. Descoperă grăuntele de lumină în sufletul celui de lângă tine şi viaţa ta se va schimba zi cu zi…

Se vede că această biserică a fost pictată din suflet şi cu mare nevoinţă. ”Per aspera ad astras” – prin greutăţi se răzbate către stele, cum spuneau latinii… Culorile sunt atât de calde, iar feţele sfinţilor părinţi sunt vii şi atât de reale.

– Istoria mănăstirii se duce până în anul 1707, începe călugărul să ne povestească. Atunci, în punctul ”la Lăstuni”, în Fundul Găvanului, între cele două izvoare, se găsea un locaş modest, păstrându-se până în anul 1910 o cruce şi câţiva nuci îmbătrâniţi. Deoarece apele mari ce coborau din munte făceau mari stricăciuni, a fost mutată în Poiana din Vale, la vreo 150 metri est de actuala biserică. Prin anul 1821 turcii au ucis aici o mulţime de boieri, au ars şi profanat bisericuţa. În anul 1828 se construieşte altă mănăstire, la vest de cea arsă, în loc luminat şi de pomenire, ce se păstrează şi astăzi. Este construită din lemn de brad, iar catapeteasma bogat sculptată şi cu mult aur pe ea se spune că a fost adusă de la Sankt-Petersburg. Cele 6 turnuri de pe biserică şi icoana cu ”Vedenia părintelui Mitrofan” îi dau o lumină aparte. Dar vă las să descoperiţi toate acestea în linişte…

Rămânem singuri şi ne pierdem în culoare, formă, rugăciune şi mulţimea gândurilor noastre…

Soarele de afară, priveliştea din jur, liniştea, ne coboară încet, încet în lumea reală. Fotografiez în tăcere, dar nu pentru mine ci pentru cei ce vor urma după mine, să aibă o imagine a acestor minunăţii uitate de timp şi de lume. Un colţ de rai rupt cu adevărat de imaginea artificială a oraşelor în care ne-am obişnuit să odihnim trupurile. Dormitoare comune spre mulţumire trupească, trecătoare…

Călugărul se apropie de noi, priveşte spre prietenul meu şi cu glas domol îl întreabă:

– De unde ai chimirul acesta frumos?Şi eu mi-am dorit de mult timp un chimir, că tare mă mai doare spatele…

– Din Maramureş, de la un meşter, dar a murit săracul şi nu ştiu dacă a avut ucenici buni care să-i ducă arta mai departe…

– Aşa chimir frumos, cusut de mână n-am văzut niciodată!Cum aş putea comanda unul?

– Şi pe mine mă doare groaznic  spatele şi n-aş avea voie să car rucsaci în spate, să fac  eforturi, să am grijă să nu răcesc…cel puţin aşa mi-au spus medicii că am ceva din naştere şi nu se poate vindeca. Boală bătrânească… şelită, cum îmi place mie să-i spun. Poate vă pot comanda un alt chimir din Maramureş, numai să ştiu ce măsură aveţi. Nu-l încercaţi pe această să vedem cum vă vine?

– Cum să nu, hai să încerc…

Prietenul meu îşi dă jos chimirul şi îl întinde zâmbind călugărului. Poate, poate se potriveşte măsura…

– Îmi vine ca turnat şi ce bine îmi ţine coloana… spune călugărul radiind de bucurie.

– Atunci nu-l mai daţi jos niciodată, este al dumneavoastră…spuse prietenul meu fără urmă de regret în voce şi fără să stea prea mult pe gânduri.

Cuvinte de mulţumire, binecuvântări şi stări înălţătoare care greu vor fi uitate. Plecăm din mica poieniţă uitându-ne mereu în urma noastră. Călugărul a rămas lângă clopotniţă şi ne face mereu cu mână. Cu siguranţă vom reveni în acest loc aşa de primitor!

Drumul de căruţă coboară spre est prin pădure. În vale ajungem la o intersecţie de drumuri. Ne îndreptăm spre sud şi în scurt timp zărim primele case ale satului Plavăţu. De aici urmăm drumul prăfuit pe firul văii Jghiabului până în punctul numit de localnici ”La cuptorul cu var”. O potecă abia vizibilă urcă spre platoul carstic de la Meledic pe un traseu nemarcat. Ajungem lângă Lacul Mare de lângă cabana Meledic şi abia acum vedem frumuseţea acestui loc. Mâine vom pleca într-o altă direcţie, spre Focul viu de la Berca…

Cu prietenul meu m-am întâlnit după ani de zile, nu că ne-am fi certat, ci pentru că  lucrăm în oraşe diferite. Mereu ne aducem aminte de acea excursie…

– Mai ţii minte faza cu chimirul şi cu călugărul? mă întreabă prietenul.

– Cum pot să uit aşa lucruri! Dar n-am să uit expresia feţei tale în momentul când i-ai dat chimirul pentru totdeauna. Ce uşor ai putut să te detaşezi de lucrul la care ţineai cel mai mult şi te ajuta enorm în excursii. Eu nu ştiu dacă aş fi procedat la fel. Mă gândeam că nu voi mai găsi altul la fel de valoros, că voi avea mereu probleme cu spatele în excursii, nu voi mai putea ridica rucsacii… – Tu ştii că din acel moment nu am mai avut probleme cu spatele? Parcă odată cu acel cadou dat din suflet am fost scăpat de suferinţă. Nu pot să-ţi descriu în cuvinte ceea ce am simţit în acel moment. Întâi m-a copleşit un val de căldură plăcută, părintească, apoi o voce care nu seamănă ce cea pe care o aud zilnic în capul meu, mi-a spus să-i dăruiesc chimirul. Şi l-am dat fără urmă de regret… Am trăit cu adevărat o minune!

De atunci am înţeles că trebuie să dăruiesc, să dau din suflet ori cât de puţin aş avea şi pentru oricine. Şi am mai învăţat un lucru: să nu judec pe cel de lângă mine şi să nu mă ataşez sufleteşte de nici un lucru lumesc. Cu cât te agăţi de lucrurile lumeşti, palpabile, cu atât te desprinzi mai greu de lumea aceasta trecătoare şi guşti mai puţin din adevărata fericire. Nu ducem nimic dincolo, decât un suflet şi acela, dacă este eliberat de povara lucrurilor materiale se înalţă mai uşor… Cât este de simplu să ai şi totuşi să simţi că nu ai… Nu ţi-e dat mai mult decât poţi duce şi nu ţi-e dat să înţelegi mai mult decât poţi înţelege. Dincolo de toate acestea este doar filozofie, presupunere şi incertitudine…

De atunci sunt sănătos şi asta contează poate cel mai mult. Dacă sufletul meu este sănătos şi trupul îmi va fi sănătos…

Şi când mă gândesc că la început nici eu nu am vrut să vin cu tine în excursie…”

De atunci merg în fiecare an pe platoul carstic de la Meledic. Călugărul nu mai este la mănăstirea Găvanu. A fost mutat în alt loc să refacă un schit vechi… Oare el nu s-a vindecat la fel ca prietenul meu…?

Toţi ne putem vindeca dăruind…