Autor: Paul Irofti

Acest articol va trata subiectul şcolii Waldorf, o perspectivă diferită de cea a tradiţionalei abordări a dezvoltării omului în primii doisprezece ani de şcoală, prezentând filosofia şi psihologia tipului alternativ de educaţie din punctul de vedre al unui fost elev.
Primul pas evident în deosebirea celor două sisteme este înscrierea în şcoala clasică, respectiv admiterea în şcoala Waldorf.
În sistemul clasic, pentru a face parte dintr-o clasă este necesară doar înscrierea copilului, înaintea începerii anului şcolar, la respectiva unitate de învăţământ şi tânărul elev poate începe liniştit studiile pe 15 septembrie, asta dacă s-a dorit drumul obişnuit.
Pentru a putea face parte, însă, dintr-o clasă Waldorf viitorul elev trebuie să susţină un test în urma căruia va fi evaluat şi acceptat sau nu. De exemplu, un astfel de test este desenarea unui copac. Copilului i se pun la dispoziţie un număr limitat de culori (i.e. galben – albastru – roşu) după care este lăsat liber să deseneze cum vrea el. Testul este unul clasic în domeniul psihologiei. Din desenul respectiv se pot desprinde o multitudine de indicii referitoare la starea emoţională şi mentală a candidatului. Un copac fără frunze arată o lipsă de afecţiune parentală; scorburile (foarte rare, de altfel) indică tristeţea, creşterea într-un mediu brutal, agresiv; lipsa rădăcinilor arată instabilitatea etc. Indiciile pozitive sunt date (pe lângă lipsa elementelor de mai sus) de iniţiativa de a amesteca culorile pentru a crea altele, desenarea unei coroane bogate, a fructelor, a soarelui, a cerului senin – simboluri evidente ale unei bune dezvoltări. După analizarea desenului de către un psiholog, părinţii sunt anunţaţi de admiterea noului elev şi le este prezentată o primă caracterizare.
De la începutul şi până la sfârşitul anului primar singurele asemănări între cele două sisteme sunt, oarecum…, tabela de materii dar şi acest fapt este discutabil.
În cele ce urmează voi prezenta itinerariul educaţiei tip Waldorf, cel clasic fiind prea puţin interesant şi, de altfel, bine cunoscut.
Există o gamă largă de materii pentru primul an. Sunt predate două limbi străine (germana şi franceza sau engleza), până la sfârşitul anului se ajunge la matematică la înmulţiri şi împărţiri, iar muzica introduce un instrument, block-flotte; opţional, există şi alte instrumente adiţionale pentru cei cu înclinaţii deosebite către muzică.
La începutul fiecărei zile se face o jumătate de oră de poezie, de cântec şi de mişcări de euritmie. După această parte introductivă se porneşte cu epoca perioadei respective. Epocile reprezintă perioade de timp bazate pe fazele lunii, care tratează pe o perioadă de o lună o materie principală (i.e. matematica, limba română etc.). Legat de fazele lunii, când luna este în creştere se asimilează teoria, exerciţiile, materia în general, iar în perioada descreşterii se face o ascultare, moment în care elevii întorc informaţiile în aplicaţii, iar dialogul este întreţinut de ei.
Conceptul de ascultare-predare este diferit faţă de cel prost înrădăcinat în instituţiile clasice. El nu presupune un monolog ce îşi schimbă sensul la diferite momente de timp (profesor – elev, elev – profesor). Mulţi foşti elevi Waldorf povestesc despre şocul pe care l-au avut în prima oră de curs, de la o şcoală din cadrul învăţământului clasic, când au realizat că vorbirea nu era liberă ci controlată de frică şi invidii care nu-şi au locul într-un lăcaş al formării caracterului şi ascuţirii aptitudinilor. Într-o clasă Waldorf elevul este încurajat să-şi exprime în mod liber abordările şi înţelegerile sau neînţelegerile legate de subiectul curent dezbătut.
Fenomenul nu este unul greu de înţeles, cere doar educarea spiritului şi explicarea unor reguli de respect reciproc – la aceste elemente copiii sunt foarte receptivi la începutul drumului. Mai târziu scopul este mai greu de atins căci orgoliul începe să ia formă şi să se accentueze.
O altă caracteristică deosebită în şcoala Waldorf este lipsa notelor, una dintre cele mai simple metode de eliminare a subiectivismului lectorului şi a invidiei elevului. Complexele aferente acestor emoţii sunt, de asemenea, un factor eludat prin acest sistem. Problema este implicarea! Este foarte uşor să scrii o cifră pe o bucată de hârtie, pe când o atenţie sporită asupra evoluţiei fiecăruia cere dedicaţie şi har pentru poziţia de profesor. La sfârşitul fiecărui semestru părinţilor li se predau un număr de foi care explică dezvoltarea emoţională şi intelectuală a elevului, aptitudinile, dar şi defectele. Toate acestea sunt scrise de colectivul profesoral, fiecare tratând materia corespunzătoare, iar tutorele dezbate pe larg fiecare ramură constitutivă. Noţiunea de tutore este omoloagă celei de diriginte. Clasa are un tutore de-a lungul celor doisprezece ani.
Temele pentru acasă nu îşi au rostul în acest sistem. Vacanţa şi timpul liber sunt noţiuni clare, pe care un om cu un intelect dezvoltat nu le suprascrie cu teme interminabile şi referate cu tematici triviale. Aceste perioade sunt dedicate stratificării informaţiilor acumulate de-a lungul şcolii şi relaxării minţii.
Toate incertitudinile sunt dezbătute şi rezolvate în clasă, indiferent de materie. Lucrul acasă este dat celor ce nu şi-au putut însuşi noţiunile complet, exerciţiile fiind date pe partea respectivă a lecţiei, sau pentru cei ce participă la concursuri sau îşi exprimă pasiunea şi nevoia pentru muncă suplimentară. Nu este exclus cazul în care profesorul nu a putut ţine o lecţie completă, caz în care se dau pentru acasă exerciţii îndrumătoare ce au ca scop trezirea intuiţiei elevului, astfel încât a doua zi recuperarea să fie una cursivă şi rapidă.  
(va urma)