Triste picături de ploaie privesc pentru ultima oară spre înaltul cerului, apoi ating cu obrazul lor asfaltul peticit al trotuarului. Nu au de ales, ele vin să spele praful şi urmele noastre de zi cu zi. Un miros plăcut de praf amestecat cu ploaie se ridică în aer. Inspir cu lăcomie sufletul muribund al picăturilor…şi mă întreb de ce îmi place acest miros al agoniei lacustre…
    Sunt singur pe trotuar şi în jurul meu sunt oameni. Sunt cei care au trecut ieri, alaltăieri, sunt cei care urmează să vină astăzi, mâine…
    Ascuns sub umbrelă, cu privirea plecată, încerc să ocolesc bălţile care s-au format deja pe trotuar. Sunt atent doar la pantofii proaspăt lustruiţi…E păcat să se murdărească acum când trebuie să plec în vizită. Buchetul de flori, frumos ornat de o tânără florăreasă, a început să se umezească. Şi ce mulţi bani am dat pe el… Ce obicei mai au şi oamenii: să ofere flori tăiate la zile de naştere! Dragele de ele, nu vor să moară şi încântă privirea şi sufletul încă câteva zile, apoi sufletul lor se înalţă spre pajiştile mereu înflorite ale cerului.
De ce nu am luat o maşină sau tramvaiul? Parcă vroiam să mă plimb, să admir verdele crud al primăverii, revărsat peste tot oraşul… şi acum nu văd nimic de sub umbrelă. O să o închid, ce dacă mă ud puţin… Copacii şi păsările şi gâzele de ce nu au umbrele? Cerşetorii şi aurolacii de ce nu se tem de ploaie? Poate pentru că nu au haine de gală de care să aibă grijă, nu au pantofi lustruiţi, nu au etichete şi cămăşi albe. Trăiesc altfel, simt altfel, visează altfel… Visează la ce avem noi, visează cu ochii deschişi în ploaie şi cu mâna întinsă…
Păşesc cu faţa ridicată spre cerul plumburiu. Zeci de picături vesele se preling peste chipul meu. N-au venit degeaba, nu mor degeaba. Privesc în jurul meu şi văd altfel, simt altfel…
Câţiva trecători s-au ascuns sub o poartă imensă. N-au umbrele şi aşteaptă să se termine ploaia. Timpul lor se scurge şi nu pot să înveselească picăturile de ploaie care au venit pentru ei. Se uită la mine şi dau din cap miraţi. Văd un om îmbrăcat elegant, într-o mână cu o umbrelă închisă, cu un buchet de flori în cealaltă mână şi nu înţeleg…
Sunt singur pe trotuar şi în jurul meu nu sunt numai oameni. Câteva coji de ouă vopsite, zac pe marginea trotuarului mărunţite de paşii trecătorilor. Sunt acolo de câteva zile şi îmi aduc aminte mereu de îmbelşugata masă de Paşte. Timpul şi oamenii le vor fărâmiţa mereu până vor fi spulberate de vânt, devenind o amintire până anul viitor. Chiar dacă nu aş avea calendar, aş ştii când sunt Sfintele Sărbători de Paşte după mulţimea cojilor de ouă vopsite risipite pe străzi… La câţiva paşi, o bucată de cozonac înmuiată de ploaie şi un porumbel. Îi este foame şi nu se sperie de apropierea mea. El se roteşte mereu în jurul cozonacului, priveşte şi ciuguleşte. Foamea învinge teama… Este masa lui de Paşte, este pâinea şi vinul sfânt, este viaţă pentru el… Dar pentru noi…?
În faţa unui magazin stau la coadă o mulţime de oameni. Unii cu umbrele, alţii fără şi toţi într-o linişte deplină. Uşa magazinului este închisă, dar la intervale de timp ies câţiva oameni şi intră alţii de pe stradă. Nu sunt suficiente coşuri şi spaţiul este redus. Pe un afiş imens, scris cu litere enorme, stă scris: “ASTĂZI TOATE PRODUSELE DE LA 10.000 LEI, DOAR…”. Acum înţeleg de ce mulţimea de afară este aceeaşi. Mereu vin alţi oameni care au în buzunar de la 10.000 lei, doar… Peste drum, uşa unei bisericuţe este mereu deschisă. Rar intră sau iese cineva, dar niciodată nu este coadă la intrare… Trec pe partea cealaltă a drumului…
De sub o boltă se repede la mine o femeie destul de slab îmbrăcată, cu ochii plânşi şi faţa obosită… “- Domnule, nu aveţi o mie de lei să-mi cumpăr algocalmin…? Să mai alin şi eu durerile…”. Rămân blocat de cererea femeii. M-am obişnuit să mi se ceară pentru pâine sau pur şi simplu să mi se ceară, dar niciodată aşa… Durere trupească sau sufletească? De ce sufletul doare, de ce lacrimile vindecă? Aş încerca să-i vorbesc femeii, dar nu de vorbe are nevoie, cel puţin acum… De ce nu intră, uşa este deschisă pentru toţi, indiferent ce haine poartă? Acolo găseşti cu adevărat alinare pentru trup şi suflet!
Sunt în faţa unei porţi imense, adresa corespunde, aici trebuie să fie. Un scârţâit prelung şi pătrund. Un miros înţepător mă izbeşte în nări. Mă opresc pentru câteva secunde să mă obişnuiesc cu întunericul şi îmi dau seama că mă sprijin de un container pentru resturi menajere. Groaznic, mâna mea miroase groaznic… Ies şi mă clătesc într-o baltă de pe trotuar, noroc că plouă… Cu apă se pot spăla multe pete şi mizerii, dar numai cu lacrimi poţi spăla sufletul…
Mă întorc, caut prin buzunare şi găsesc un capăt din lumânarea aprinsă în noaptea Învierii. Nu ştiam ce să fac atunci cu ea… acum înţeleg: toate au un rol al lor, mai devreme sau mai târziu. Urc pe scara în spirală, ţinându-mă de balustrada lipicioasă. Din spatele uşilor o familie râde, alta plânge, iar la alta este linişte (poate lucrează în străinătate). Pe pereţi sunt desene făcute cu creta de copii.
Mai am câteva trepte şi ajung unde trebuie. Printre crăpăturile uşii de lemn răzbat fascicole puternice de lumină. Sting lumânarea pentru că razele venite de dincolo sunt suficiente.
Stau în faţa unei uşi simple. Nu are nici un mâner şi nici sonerie. Trebuie să ciocănesc pentru a mă face auzit. Ridic mâna şi… aud un ciocănit din partea cealaltă a uşii.
“- Nu eşti gata odată cu baia, că întârzii la serviciu?”
Deschid ochii şi văd stropii duşului. Oare de cât timp îmi scaldă faţa? Opresc robineţii, mă înfăşor în prosopul imens, şterg oglinda aburită şi privesc… E chipul pe care îl văd ceilalţi în fiecare zi. Eu de ce nu mă văd?De ce trebuie să îl văd mai întâi pe cel din faţa mea? Astăzi trebuie să fiu vesel, doar e ziua mea de naştere. De fapt, când ne naştem… nu murim câte puţin? Atunci când venim pe lume nu începe numerotarea inversă a zilelor? Ni se mai dă o zi, ni se mai dă o şansă să înveselim o picătură de ploaie şi să o transformăm în lacrimă de bucurie. Câţi ani au trecut de la prima zi de naştere? Nu contează… Contează câte lacrimi de bucurie şi tristeţe se vor transforma în picături de ploaie, în lacrimi care vindecă…
Mă îmbrac în grabă şi fug către serviciu. Sunt îmbrăcat la patru ace şi nu mă simt confortabil. Măcar astăzi trebuie să suport cravata la gât, costumul şi pantofii lustruiţi…
O picătură de ploaie îmi atinge obrazul. În grabă am uitat umbrela… ce mai contează… e o zi ca oricare alta…
Uşa bisericii este deschisă. Oamenii intră şi ies… Chipurile lor sunt altfel… O lacrimă de bucurie se prelinge peste obrazul inimii lor. Pentru moment simt altfel, văd altfel, dar trăiesc la fel…
Nu mai sunt singur pe trotuar. În jurul meu sunt picături de ploaie şi lacrimi care vindecă…

17.05.2005                            Paul Ionescu