Descriere
Probabil delicateţea şi frumuseţea florilor de hibiscus au făcut ca diferite specii ale acestora să fie declarate ”flori naţionale” ale mai multor ţări orientale. Hibiscus rosa-sinensis este floarea naţională a Malaiesiei, Hibiscus brackenridgei – floarea reprezentativă pentru Hawaii şi o altă specie de hibiscus este floarea naţională a Coreei de sud. În China există chiar şi un oraş denumit ”oraşul florii de hibiscus”.
Există aproximativ 250 specii de hibiscus; de origine tropicală, planta este răspândită în prezent în întreaga lume. În Occident este utilizată mai ales ca arbust ornamental, dar în zonele tropicale, unde îi sunt cunoscute calităţile din vremuri străvechi, este apreciată atât pentru frumuseţea ei cât şi pentru proprietăţile terapeutice. În Columbia preparatele de hibiscus sunt folosite pentru a trata căderea părului, în Samoa se administrează femeilor pentru a diminua crampele menstruale sau pentru o naştere mai uşoară, în Guineea ca diuretic, în Filipine ca aperitiv, iar în Angola frunzele de hibiscus se folosesc, pentru proprietăţile lor emoliente, în tratarea tusei.
Este o plantă erbacee, cu tulpină ramificată; ajunge până la înălţimi de 80 cm; are flori mari (4 cm diametru), de culoare gălbui, cu baza purpurie; fructele sunt încapsulate. Creşte în culturi, pe marginea drumurilor, pe câmpii şi este folosită ca arbust ornamental. Înfloreşte din iulie până în septembrie. În scop medicinal se folosesc numai părţile aeriene care se recoltează la începutul înfloririi şi se usucă la umbră, în locuri aerisite.
Compoziţie chimică
- flavonoide, cu acţiune diuretică;
- mucilagii, cu acţiune emolientă şi antiinflamatoare;
- substanţe minerale;
- un ulei gras.
Acţiuni terapeutice
- diuretic şi saluretic (contribuie la eliminarea sodiului şi clorului din organism, mai puţin a potasiului);
- emolient;
- antiinflamator;
- antiseptic;
- cicatrizant;
- laxativ.
Indicaţii terapeutice
- infecţii urinare, datorită efectului diuretic, antiinflamator, emolient, în asociere cu alte diuretice (frunze de mesteacăn, splinuţă, merişor, urzică);
- litiază urinară, în asociere cu alte diuretice şi litotriptice: frunze de mesteacăn, mătase de porumb, rădăcină de brusture;
- gastrite, ca adjuvant, în combinaţie cu alte calmante gastrice (gălbenele, salcâm);
- tuse uscată, pentru proprietăţile emoliente, alături de scai vânăt şi nalbă;
- hipertensiune arterială, datorită efectului diuretic; se poate asocia cu păducel şi talpa gâştei;
- furuncule, arsuri solare, hemoroizi în aplicaţii externe (comprese cu macerat de plantă).
Zămoşiţa a fost inclusă într-una din formulele de ceaiuri diuretice create de Plafar şi, de asemenea, face parte din amestecul de plante Renolit, eficient în tratarea litiazei renale.
Mod de administrare
- pulbere sublingual: planta se râşneşte fin cu o râşniţă electrică curată; se ia câte o jumătate de linguriţă de 4 ori pe zi, la intervale regulate, cu minim 30 minute înainte de masă, se ţine sublingual 15-20 minute, apoi se înghite cu puţină apă plată. De regulă se administrează mai multe plante într-un amestec, în funcţie de efectul dorit (în acest caz se va administra câte o linguriţă din amestec, de 4 ori pe zi);
- macerat: se pun 2 linguri pline de plantă la 1 l apă plată şi se lasă la temperatura camerei aproximativ 7 ore iarna şi 3 ore vara, după care se strecoară. Lichidul rezultat se bea pe parcursul unei zile, cu înghiţituri mici, între mese. Pentru aplicaţii externe (răni, arsuri, hemoroizi) se face un macerat mai concentrat, din 5 linguri pline de plantă la 1 litru de apă, iar pe furuncule se poate aplica pasta obţinută din pulbere de plantă amestecată cu apă.
| Dr. Andreea Dragomirescu | Medic medicină de familie | Competenţă apifitoterapie |
