| Dr. Ioan-Florin Hiru | Medic medicină generală | Competenţă apifitoterapie |

În condiţiile unui stres zilnic continuu, “beneficiu al civilizării″, sunt din ce în ce mai dese persoanele cu analize bune, dar cu sănătatea ″în pioneze″. În puţinul spaţiu pe care-l avem la dispoziţie, vom urmări să descifrăm o mică parte din misterul ce învăluie această situaţie.
Medicina şi psihologia au evoluat vreme îndelungată ca ştiinţe separate, cei mai mulţi specialişti moderni considerând că ele nu au nimic de împărţit, în ciuda faptului că diversele forme de medicină tradiţională răspândite pe Pământ, ca să nu mai vorbim de căile spirituale autentice, subliniază permanenta intercorelare a proceselor fizice cu cele psiho-mentale. A trebuit să apară Sigmund Freud pentru ca primele elemente de psihosomatică să iasă la lumină. De fapt, el a observat că primii săi pacienţi aveau tot felul de simptome stranii: paralizie, orbire, contracturi, dureri difuze, fără a exista vreo cauză organică decelabilă. Iar atunci când îi invita să se exprime, să relateze visele lor, să povestească despre copilăria lor, să dea frâu liber emoţiilor, aceste simptome dispăreau. În acest fel, Freud a descoperit că traumatismele emoţionale din trecut, ignorate de conştiinţă, pot să se întipărească pe întreaga suprafaţă a corpului fizic.

Deşi de la prima prezentare internaţională oficială a teoriilor lui Freud au trecut aproape 100 de ani, iar între timp ele au fost mult aprofundate şi extinse, nici până astăzi importanţa maladiilor psihosomatice nu a fost asimilată de întreg corpul medical. Mai ales în România, datorită absenţei, din păcate, a psihosomaticii din programa obligatorie a facultăţilor de medicină, mulţi medici sunt sceptici în ceea ce priveşte posibilităţile acestei discipline revoluţionare.

Pentru a înţelege conceptele psihosomaticii, este necesar să analizăm fiinţa în contextul ei social şi universal. Noi depindem de un sistem de gândire, suntem moştenitorii unei tradiţii, care se reflectă atât în gândire, cât şi în simboluri, atât în religie, cât şi în morală. Istoria noastră ca fiinţe se înscrie în istoria umanităţii, noi fiind un sui-generis receptacul. A cerceta o individualitate în afara contextului istoric înseamnă a amputa acelei fiinţe valoarea ei arhetipală, a o desprinde de lumea simbolurilor. Aceste simboluri, departe de a fi un simplu joc intelectual, sunt încărcate de sensuri, având semnificaţii dovedite şi încriptate de-a lungul miilor de ani în cărţile sacre taoiste, în Vede, în Biblie, în Evanghelii şi în Coran. Toate ritualurile şi miturile umanităţii ţin cont de aceste simboluri. Singură ştiinţa modernă a impus o ruptură de această cunoaştere şi, totodată, a acceptat ca normale non-sensurile suferinţei şi ale maladiei. Din fericire, Lumea începe să se reîntoarcă la tradiţie, amintindu-şi că ″strigătele″ corpului sunt mesaje ale sufletului.

Boala – o recentrare necesară

Înţelegerea cauzelor psiho-mentale ale bolii este singurul mijloc de redobândire a stării complete de sănătate. Asta presupune a nu mai vedea în boală un fruct al întâmplării, ci a accepta că ea este un mesaj al conştiinţei noastre interioare. Prin simptomele bolii, corpul ne ″vorbeşte″, într-un limbaj simbolic, bineînţeles, despre cauzele profunde, adică despre greşelile sau inabilităţile noastre emoţionale, mentale, spirituale etc. care au generat maladia. Învăţând să decodificăm acest limbaj simbolic, noi putem să creştem din punct de vedere spiritual, să devenim mai liberi şi totodată să ne vindecăm.
Atunci când ne asumăm responsabilitatea propriei suferinţe, putem descoperi în spatele ei o energie creatoare care ne propulsează în viaţă. Dacă ne vom întreba atunci: Ce semnifică aceste simptome neplăcute? Cine este cel sau cea care suferă?, prin forţa lucrurilor ne vom întoarce spre noi înşine. Simptomele bolii sunt strigăte pe care corpul ni le adresează, semnale de alertă, mărturii ale dezechilibrelor noastre. Pentru că realitatea noastră profundă (ne) vorbeşte. Şi cu cât suntem mai surzi la strigătele ei, cu atât mesajele vor fi mai violente (deci afecţiunea va fi mai gravă).

Să ne ascultăm maestrul interior

Pentru a fi mai pe înţelesul tuturor, vom apela la imaginea pe care o foloseşte Michel Odoul în lucrarea sa Dis-moi où tu as mal, je te dirais pourquoi (″Spune-mi cu ce probleme te confrunţi, iar eu îţi voi explica de ce″), imagine împrumutată de la tradiţia greacă.

Noi mergem pe un drum (viaţa noastră) cu un vehicul (corpul nostru fizic) comparabil cu o caleaşcă trasă de doi cai, ambii fiind simboluri ale emoţiilor noastre. Vizitiul, cel care (aparent) conduce caleaşca, reprezintă mentalul nostru. În caleaşcă este un pasager – ghidul nostru interior, sinele divin. Vedem aici că, dacă suntem tentaţi să considerăm că vizitiul conduce caleaşca, vom fi, totuşi, obligaţi să acceptăm că numai pasagerul, sinele divin, cunoaşte destinaţia. Aşa e şi cu noi: mentalul ne conduce doar în aparenţă; adevăratul conducător este ghidul nostru interior, sinele divin.
Pentru ca traseul (viaţa noastră) să poată fi cât mai aproape de ideal (misiunea care ne-a fost încredinţată fiecăruia dintre noi şi pe care numai sinele o cunoaşte), este necesar ca, pe toată durata călătoriei (adică a vieţii noastre), care este destul de zgomotoasă (stresantă), vizitiul să-l poată auzi pe pasager. De aceea mai sunt necesare şi opriri (retrageri, rugăciuni, meditaţii etc. – singurele în măsură să acordeze mintea noastră cu scânteia divină din noi, care este sinele divin), în care vizitiul (mentalul nostru) să-şi consulte pasagerul (sinele divin). Atunci când vizitiul este agitat şi grăbit, e posibil ca, la oprire, să-şi găsească pasagerul aproape knock-out (situaţie în care la nivel fizic se manifestă boala), ″asurzit″ de vacarmul călătoriei (stresul şi grijile cotidiene). În acest caz va fi nevoie de ceva timp înainte ca între cei doi să se poată stabili un dialog (timpul necesar vindecării complete). Abia după aceea caleaşca îşi va putea relua călătoria în condiţii bune (fiinţa redevine sănătoasă).

Memoria corpului

Atunci când ne confruntăm cu evenimente dificile, care depăşesc capacitatea de ″digestie″ a psihicului nostru, el ″şuntează″ suferinţa. Dar toată istoria noastră, toate emoţiile, rămân stocate undeva, într-un fel de cutie neagră, din care nimic nu se pierde. Această istorie începe cu primele zile de viaţă intrauterină, când începe să se formeze sistemul nervos ce permite embrionului să simtă plăcerea şi durerea. Da, viaţa ne oferă şi traumatisme, dar, graţie modului în care am fost creaţi, atunci când suntem ″depăşiţi″ noi avem posibilitatea de a ne apăra memorând evenimentele, pentru a le rezolva mai târziu.
Ca să înţelegem în ce mod emoţiile ne afectează corpul, producând somatizări, suferinţe, boli, este necesar să cunoaştem mecanismele prin care aceste fenomene pot avea loc. Amiba, un organism microscopic unicelular, a oferit cercetătorilor un răspuns în această direcţie.

Într-un laborator ştiinţific, un savant a introdus câteva picături de pigment într-un recipient în care se găsea o amibă. Confruntată cu această otravă, amiba a absorbit acest pigment şi l-a stocat într-o vacuolă. Când apa poluată a fost înlocuită cu apă proaspătă, amiba a eliminat pigmentul din vacuolă şi şi-a regăsit echilibrul.
Şi noi avem un sistem care ne permite să stocăm o ˝otravă˝ (traumatism sau orice alt eveniment pe care nu suntem încă în stare să-l înţelegem), pentru a ne proteja de posibilele efecte perverse ale ei. Când ne redobândim echilibrul, claritatea (devenind astfel ca apa proaspătă pentru amibă), putem ˝retrăi˝ evenimentul la nivel psiho-mental, eliberându-ne de tensiuni.

Conexiunile cu viaţa intra-uterină
Mulţi spun că fătul nu simte nimic şi că nu păstrăm memoria perioadei preverbale. Or, între a VII-a şi a XX-a săptămână de viaţă intrauterină se formează căile nervoase care leagă măduva spinării de centrii nervoşi superiori. Începând din săptămâna a XX-a există, deci, măcar un sistem rudimentar de percepere şi de înregistrare a suferinţei. Este imposibil ca modificările biochimice care se produc în organismul femeii gravide sa nu afecteze în nici un fel fătul. Cercetătorii au făcut numeroase studii care au demonstrat capacitatea de reacţie a fetuşilor. În anumite condiţii s-au putut constata creşteri ale nivelului cortizolului (hormonul stresului) la 590% faţă de normal şi a nivelului endorfinelor (hormoni ce atenuează percepţia durerii) la 183% faţă de normal… Dacă fetuşii sunt capabili să reacţioneze, este clar că ei simt senzaţiile dureroase şi că le şi refulează. De fapt, ei sunt ca nişte ferestre larg deschise; nimic nu filtrează şi nici nu atenuează forţa traumatismelor în cazul lor.

Refulările stau la baya nevrozelor
Atunci când încărcarea emoţională depăşeşte posibilităţile ei de integrare, în fiinţa umană se pune în acţiune un sistem de refulare care protejează conştiinţa. Acest sistem închide porţile prin care suferinţa ar putea ajunge la conştiinţă. El acţionează cu ajutorul unor mediatori chimici: neurotransmiţătorii inhibitori şi opiaceele endogene. Cu cât suferinţa e mai intensă, cu atât mediatorii sunt mai abundenţi. Astfel, sensibilitatea exacerbată a individului este convertită în opusul ei – insensibilitatea. Informaţiile care nu au putut ajunge la conştiinţă sunt deviate către corpul fizic, unde trezesc puternice reacţii viscerale. Se produce astfel ceea ce noi numim somatizarea, instalarea nevrozei – adaptare mentală şi comportamentală la traumatismul originar.

Cicatrizarea rănilor sufletului

Din cele relatate până acum puteţi înţelege că o terapie pur verbală nu poate elibera un pacient de necazuri. Pentru că emoţiile trăite altădată sunt ″memorate″ în ţesuturi şi în muşchi, generând tensiuni care formează o adevărată carapace, o cuirasă care blochează libera circulaţie a energiilor vitale. Sistemul nostru de apărare are ca scop negarea suferinţei şi instalarea convingerii că mentalul nostru este capabil să controleze tot; ceea ce rezultă este, însă, doar o alienare, o îndepărtare de propria noastră natură. Scopul terapiei este acela de a înmuia cuirasa şi sistemul de apărare şi de a crea fiinţei accesul la un evantai de reacţii dintre care ea o va alege pe cea mai adecvată.

Prin terapia psihosomatică, care se adresează în acelaşi timp psihicului şi corpului fizic, acţionând ca o poartă de intrare în corp, mentalul îşi pierde forţa de control asupra emoţiilor. Şi rolul pe care l-am jucat până atunci este demascat, căci, dacă vorbele permit o scăpare (în cazul terapiilor pur verbale), corpul ne pune întotdeauna faţă în faţă cu noi înşine. Această situaţie este dureroasă, căci pentru corpul nostru a suferi înseamnă a muri. Dar, după ce conştientizăm că acest evenimentul care a generat suferinţa aparţine trecutului, ne dăm seama că putem lăsa garda jos şi că putem retrăi emoţiile refulate.
Deviza ″cunoaşte-te pe tine însuţi″ devine astfel o prioritate atunci când vrem să vindecăm în profunzime, realizând o veritabilă decondiţionare faţă de durere şi conflict şi permiţând o acceptare a propriei vieţi. Psihologia în general şi psihosomatica în special sunt unelte puternice de transformare care, bine utilizate, permit reconectarea dintre minte şi corp, anulând această dualitate care constituie sursa tensiunilor, a somatizărilor şi a maladiilor de orice fel. E o muncă ce presupune încredere şi răbdare; cheia de boltă a reuşitei în acest domeniu este calitatea relaţiei ce se stabileşte între terapeut şi pacient.