Dr. Gabriela Mihalache
Medic rezident alergologie şi imunologie clinică

Iată o idee pe care o avem cu toţii despre noi înşine, la un moment dat în viaţă – cel puţin până la proba contrarie.
Ce urmează după această fază?…
Mulţi dintre noi nu ştim, dar totuşi, ceva se petrece din moment ce pentru cea mai mare parte dintre noi este valabilă, într-o altă perioadă a vieţii, şi alternativa mai puţin plăcută… Şi dacă sunt bolnav?… Poate nu cu aceste cuvinte, poate unii dintre noi ne întrebăm ceva mai evaziv, la modul… Şi dacă am ceva? Dar toate aceste întrebări, indeferent de forma în care sunt exprimate, aduc în prim plan o altă stare a lucrurilor. S-a petrecut o schimbare. Ceva nu mai este la fel şi nu ne mai simţim confortabil în această stare.
Dar, de la certitudinea stării de sănătate, până la certitudinea prezenţei bolii, exită o perioadă, variabilă ca timp, dar care nu greşesc dacă afirm că nu e prea diferită de la o persoană la alta.
Acest interval, cel dintre două realităţi diferite – sănătatea şi boala – este cel despre care vreau de fapt să vă vorbesc în acest articol, dar nu numai.
Ceea ce se petrece între aceste două stări de fapt, este mai degrabă un fel de „dans” printre întrebări, printre păreri, impresii, senzaţii, simptome, tentative de a afla mai mult şi eşuări în a face ceva concret, hotărâri şi amânări şi din nou îndoieli şi întrebări, multe întrebări…
Vă propun eu o întrebare: Ce este sănătatea?
Conform definiţiei din DEX, sănătatea este citez ”starea unui organism neatins de boală şi în care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal”. Până la acest punct totul este bine şi frumos, dar…
Ce înseamnă normal?
Cum rămâne cu ceea ce resimţim în afara organelor şi sistemelor? Mai exact, stările noastre proste, de ce organ sunt legate?
Gândurile noastre negre şi grele sunt oare ele un semn al normalităţii?
Ceea ce vreau să scot în evidenţă prin toate aceste întrebări este un fapt obişnuit şi destul de frecvent: de obicei ne limităm la exteriorul lucrurilor, la suprafaţă, iar întrebările ce vizează cauza sunt cel mai frecvent date la spate. În fond, dacă ţi-a trecut durerea de cap când ai luat algocalminul, ce relevanţă poate să mai aibă cauza care a produs-o?
Acesta este un mod greşit de a gândi!
Până când ne vom mulţumi cu explicaţii pe jumătate?
Da, cauza unei indigestii poate fi o masă mult prea copioasă, dar cauza unei bulimii ce ne face să avem mult prea frecvent mese copioase nu mai este una de suprafaţă. Să ne mulţumim să luăm un medicament ce ne ameliorează digestia de fiecare dată? Să-l lăsăm să digere ceea ce noi nu mai putem înghiţi?
Nu ar fi mai bine să gândim ce anume ne face să comutăm şi să schimbăm două comportamente între ele?
Am luat acest exemplu pentru că este unul cunoscut. Multă lume ştie cum frustrarea (afectivă, sexuală, profesională sau de orice altă natură) te poate face să-ţi găseşti alinarea într-o tabletă de ciocolată sau într-o dietă bogată cu 3 mese principale şi foarte multe gustări. Psihologii se lovesc frecvent de acesată problemă şi parcă acest fapt a ajuns să nu mai mire. Unii chiar recomandă nonşalanţi: nu mai pune la suflet, mai bine înneacă-ţi amarul într-un pahar de vin bun (a se citi funcţie de preferinţe… ciocolată, sandwich, ronţăiele etc.).
O dată poate merge, a doua oară merge, dar dacă persistă nu face decât să agraveze situaţia şi să amâne o rezolvare bine venită.
Şi totuşi, de ce o facem?
Pentru că obişnuinţa este cea de-a doua natură.
Nu degeaba în înţelepciunea orientală există în acest sens un proverb foarte potrivit: ”Omul seamănă un gâmd şi culege o acţiune; seamănă o acţiune şi culege un obicei; seamănă un obicei şi culege un caracter; seamănă un caracter şi culege un destin.”
Şi Iisus afirma în acelaşi sens: ”Cine seamănă vânt, culege furtună”.
Există deci, în fiecare dintre noi, sămânţa acelui rău sau boli pe care o vom aduna la vremea recoltei.
Dacă vom începe acum să gândim în acest mod, că suntem proprii făuritori ai vieţilor noastre, nimic nu ne va mai părea fatalitate. Vom avea în mână tot ceea ce este necesar pentru a vindeca orice boală, pentru a curma orice suferinţă, pentru a aduce în fiinţa noastră orice bucurie.
Nu vă temeţi de boală!
Nu vă temeţi de suferinţă!
Da, poate că nu ştiţi acum care a fost cauza, dar puneţi întrebări şi veşi afla! Bateţi şi vi se va deschide!
Poate că prima persoană nu va ştii de ce suferiţi de o anume boală, poate nici a doua, căci cunoaşterea adevărată se obţine cu efort, dar cu siguranţă stărinţa voastră nu va fi nerăsplătită.
Nu vă fie frică de nimic!
Asta nu înseamnă că sunteţi imun la orice. Înseamnă însă că orice lucru este cu putinţă, atunci când pleci cu încredere şi speranţă în căutarea binelui propriu. Este într-adevăr o mare responsabilitate. Aveţi în mâini propria viaţă. De cât de mult o preţuiţi depinde cât bine vă va fi. Nu vi se ia şi nu vi se dă nimic din ceea ce dumneavoastră înşivă nu vă oferiţi. Nu vreau să fiu moralizatoare. Nu asta îmi este intenţia. Vreau doar să vă spun că se poate.
Putem fi cu toţii mai sănătoşi, mai buni, mai optimişti, mai prosperi, mai fericiţi, mai longevivi.
Cheia este la fiecare dintre noi. Ce poate face un medic, un fitoterapeut, un psiholog sau chiar un preot sau maestru spiritual este doar să ne aducă din nou această speranţă. Un exemplu, o încurajare, credinţa că se poate! Un peisaj îţi poate schimba pentru moment starea te poate face mai calm, o plantă îţi poate curma durerea, dar fericirea ne-o clădim noi înşine, atunci cînd adunăm calmul şi pacea, liniştea şă sănătatea din tot ceea ce ne înconjoară.
Este cheia tuturor minunilor pe care ni le putem oferi.
Nu vă fie teamă! Da, implică transformare, dar nu schimbare. Putem renunţa fără regrete la un anumit stil de viaţă, fără a renunţa să fim noi înşine.
Haideţi să renunţăm la complexe! Nu înseamnă că vom înceta să fim slabi, de exemplu, chiar din acel moment. Înseamnă doar că ne vom accepta şi ne vom da timp să ne transformăm. Înseamnă că nu vom mai lăsa acest lucru să ne afecteze. înseamnă că am trezit undeva în noi credinţa lui SE POATE!
Haideţi să lăsăm nouă şi celorlalţi timpul pentru ca această sămânţă să încolţească, să crească şi să dea roase. Şi atunci ne om bucura cu toţii de bogăţia noastră, a tuturor.