Pentru mine, Luna fără direcție este ca respirația dintre două fraze.
Nu este tăcerea.
Este spațiul în care sensul se așază.
Imaginează-ți că citești o poezie.
Dacă ai elimina toate pauzele dintre versuri, ai pierde jumătate din frumusețe.
Luna fără direcție este acea pauză.
Mi-a venit imaginea unei bărci.
Luna este o barcă pe un râu.
De obicei are un mal către care se îndreaptă (următorul aspect aplicant).
Dar când este fără direcție…
nu mai vâslește.
Doar plutește.
Curentul încă există.
Dar nu mai există intenția.
Mi se pare extraordinar de diferit.
De multe ori am avut în aceste perioade sentimentul de confuzie constructivă, fertile.
De ce constructivă?
Pentru că uneori confuzia apare atunci când vechiul mod de a înțelege lumea nu mai funcționează.
Nu este o lipsă de claritate.
Este începutul unei clarități mai mari.
Îmi amintește de Jung, care spunea că între două stadii ale dezvoltării psihice există adesea o perioadă în care vechile repere nu mai sunt valabile, iar cele noi nu s-au conturat încă.
Acea perioadă poate părea haotică.
Dar este fertilă, pentru că nu este gol.
Este un spațiu în care următoarea formă încă nu s-a născut.
