Demult, când oamenii încă mai știau limbajul rădăcinilor, satul stătea sub umbra unui nuc uriaș. Se spunea că nucul nu fusese plantat de oameni — el însuși se născuse dintr-o lacrimă a pământului, lăsată acolo de o mamă care plecase din lume. Din acea lacrimă crescuse un mugur; mugurul devenise copac; copacul devenise nucul pe care toți îl numeau „Bătrânul”.

Copiii se legănau în leagănul său, iar bătrânii îl strigau chemându-și amintirile. Era obiceiul ca atunci când un suflet rătăcit ajungea în sat — rătăcit de doruri, frici sau fapte nerostite — să fie adus la nuc. Oamenii așezau la rădăcina lui pâine, apă și o bucată de pânză cusută cu numele vieții, iar nucul asculta. Nu plângea, dar răspundea: în noaptea aceea o voce adâncă, ca de scoarță, șoptea visele celor care dormeau la umbra lui. Unii spuseseră că nucul își scutura frunzele ca pe o batistă, și, a doua zi, omul se trezea mai ușor, ca scos dintr-un vis greu.

Când o fată din sat a pierdut ceea ce iubea cel mai mult — glasul mamei, răspunsul unui prieten, curajul de a pleca — ea s-a dus la nuc și a viețuit sub el trei ierni. Acolo a învățat să asculte rădăcina: a auzit cum pietrele își spun povestea, cum șoaptele celor plecați se strecoară în apă, cum frunza moare ca să hrănească. În ultima primăvară, fata s-a ridicat și nu mai era la fel: pornea cu mâna legată de o coajă de nuc — semn că acceptase și primise tăria pe care o dă pământul.

De atunci, în sat, cine vrea să se știe pe sine merge la nuc. Nu cer minuni. Cer doar prezență. Cine stă acolo o vreme învață două lucruri: că rădăcinile se înfig adânc ca să susțină viața și că, dacă îți cobori frica la rădăcină, ai de unde să te ridici.

Și dacă te întrebi de ce nucul te adoarme când nu ești prezent — se zice că păzește somnul adevărului: cine nu este treaz, se așază într-o liniște grea, iar cine se trezește o dată cu nucul primește din răbdarea lui o lumină nouă.

În folclorul local, nucul este adesea plantat lângă case sau morminte; crengile sale „păstrează” povești, vise și memoria strămoșilor. La anumite sărbători (Anul Nou, Sânzienele) se crede că nucul „vorbește” prin foșnet.

Ca temă simbolică reprezintă: continuitatea între vieți, rădăcina familiei, întâlnirea prezent-ancestral.

Nucul ca ax-mundis — loc de legătură între lumi (văzut/nevăzut). Somnul sub nuc aduce vise profetice; sub crengile sale se pot deschide uși către alte realități, având tema simbolică pragul, traversarea, inițierea.

Botanic — nucul (Juglans regia) este un arbore din familia Juglandaceae. Fructul lui (ceea ce numim curent „nucă”) este, din punct de vedere botanic, o drupă (epicarpul coaja verde exterioară + miez protejat de o coajă lemnoasă). Din punct de vedere tehnic, ceea ce mâncăm e „sămânța” acelei drupe, dar în limbaj comun o numim nucă.

În Stăpânul inelelor arborii (Enții) sunt ființe care pot auzi, simți și răspunde chemării; aceeași imagine funcționează minunat pentru nuc: un „stăpân” tăcut al locului, care te acceptă decât dacă ești prezent cu adevărat.

Sub nuc, pământul păstra glasuri vechi. O femeie se așeză cu palma pe trunchi și-i cântă o melodie pe care o inventase când era copil. Nucul, care de secole își întindea rădăcinile după drumuri subterane, tresări; într-un fir subțire de scoarță i se întoarse un răspuns — nu în cuvinte, ci în căldura care urcă în palmă. Apoi femeia a știut: nu trebuia să ceară de la lume aprobarea — avea deja în sine ceea ce-i cerea viața.

M-am gândit la povestea nucului pentru că mi se pare extrem de subtilă apropierea de Lilith și Pluton, și a fost ca un fel de punte către articolul: