Un infinit de linişte. Mi-am dorit să găsesc această linişte. Stau întins pe spate lângă rucsac şi privesc cerul. Cât de mic sunt şi ce imens este El! Sunt fărâmă de suflet pierdut între meterezele de stâncă. De ce oare am pornit singur pe munte, sfidând legile nescrise ale acestuia? De ce am simţit că  […]

Privesc liniştea ce s-a aşezat peste combinatul siderurgic din Călan. Beton şi rugină, praf şi amintiri răzbat din spatele gardurilor zdrenţuite. Înfiinţat în anul 1870, această măreaţă construcţie a murit, prevestind începutul unei noi vieţi pentru locuitorii oraşului Călan. Oraşul nou, construit ca o cerinţă a dezvoltării industriale, pe o terasă de pe dreapta Streiului,

Zilnic ridicăm ziduri, zilnic trăim şi respirăm între ziduri. Dacă am socoti câte clipe din viaţă ne petrecem în cutiuţele noastre de beton, am rămâne pur şi simplu uimiţi. Pe zi ce trece rupem tot mai mult legătura cu natura şi devenim sclavii locuinţelor, birourilor sau magazinelor. Ne trezim între pereţi şi adormim între aceeaşi

Pe vremea când uriaşii au stăpânit lumea, trei fete, fiice ale unui uriaş puternic, au construit cetăţile de la Deva, Hunedoara şi cea de la Simeria de pe dealul Uroiului. Ultima dintre ele au zidit-o din aur şi era cea mai frumoasă dintre toate. Dar ce folos pentru că stăpâna cetăţii era plină de trufie.

Praf, miros de motorină, huruit de motor, rucsaci, sacoşe, buchete de flori frumos aranjate, turişti, orăşeni miraţi, aer închis, îmi dau senzaţia că sunt în lumea a treia. Trenul, un vagon cu motor, se târâie alene printre câmpurile pline cu maci înfloriţi. Privesc printre dantelele de mizerie ale  geamului  şi admir simfonia culorilor. Marele pictor

      Triste picături de ploaie privesc pentru ultima oară spre înaltul cerului, apoi ating cu obrazul lor asfaltul peticit al trotuarului. Nu au de ales, ele vin să spele praful şi urmele noastre de zi cu zi. Un miros plăcut de praf amestecat cu ploaie se ridică în aer. Inspir cu lăcomie sufletul muribund

Seara se lasă în tăcere peste valea Slănicului, afluent pe stânga al Buzăului. Şoseaua şerpuieşte printre colinele pline de livezi cu pomi fructiferi, peisaj destul de obişnuit pentru subcarpaţii Buzăului. Trecem prin sate cu denumiri ciudate: Mărăcineni, Săpoca, Beceni, Vintilă Vodă, unde oamenii stau pe la porţile caselor şi privesc. Pentru ei a mai trecut

Ora 16:00. Pentru câteva fracţiuni de secundă urmăresc dansul oamenilor pe trecerea de pietoni. Un semafor prăfuit le dirijează instinctele. ”Acum puteţi trece, acum vă opriţi!” Unii sunt trişti, alţii grăbiţi, câţiva zâmbesc, iar unora nu li se mai distinge faţa din cauza gândurilor. Povara zilei de mâine îi aduce într-o stare de deznădejde. Cei

Timpul parcă se joacă cu noi. Astăzi este luni, apoi miercuri şi te trezeşti că este gata săptămâna. De ce oare avem senzaţia că timpul se scurge mult mai repede din clepsidra infinită în care este ţinut? Dacă mă întrebi ce am făcut în săptămâna a treia din luna februarie, sigur nu îmi voi aduce

O cumpănă! Nici nu mă aşteptam să găsesc în pustietatea aceasta o fântână săpată de mâini vrednice, la intersecţie de drumuri prăfuite. O găleată ruginită, plină cu pietre, stă atârnată la unul din capete. Agăţată de o rudă de lemn, o altă găleată sclipeşte în bătaia soarelui. Se vede că nu a fost folosită de