La o margine de drum, înflori prima dată trandafirul. Şi a fost o minune, căci floarea trandafirului era aşa de gingaşă, aşa de albă, că parcă de la ea se luminase dimineaţa de primăvară. Avea crengile lucii, rumene ca mărgeanul, frunzele verzi ca smaraldul […]. Iar mirosul florii se împrăştia pe întreg cuprinsul câmpiei.
Fluturii cădeau adormiţi, celelalte flori se plecară în faţa adevăratei stăpâne.
Păsările veneau de la depărtări mari, atrase de mirosul parfumat, să vadă şi ele tulpina măiastră care îşi desfăcea frumuseţea pentru întâia oară pe pământ. Şi parcă şi lui Dumnezeu îi părea acum rău că pusese într-o floare aşa de minunate daruri, pe care nu le împărţise nici în rai. Lucrul acesta îl şoptise o ciocârlie care, la răsăritul soarelui, ducea totdeauna lui Dumnezeu câte o sămânţă din fiecare floare ce creştea pe pământ, s-o păstreze Preasfântul, pentru răsad.
Până la amiază, trandafirul se acoperi întreg de flori. Drumeţii treceau şi rămâneau locului, puneau mâinile la ochi, răsfirau nările să înghită mirosul nemaisimţit până atunci, apoi, cu priviri lacome, rupeau câte o floare.
După câteva zile, trandafirul se mâhni; el se împodobea şi oamenii îl despuiau. Uite, îşi zicea el, scaiul de lângă mine e înalt, e chipeş şi nimeni nu-l atinge; şi pe mine mă dezbracă toţi de frumuseţile mele.
Un sticlete, care tocmai se aşezase pe o creangă, îl desluşi:
–    Cum să se atingă cineva de scai, când tot e îmbrăcat în ghimpi!
Şi nu mai pregetă. Se rugă îndată lui Dumnezeu să-l acopere şi pe dânsul cu ghimpi, ca să-i păstreze floarea.
Vezi, îşi zise Atotstăpânitorul, era dat ca pe Pământ să nu rămâie ceea ce numai în Rai trebuia să fie. Şi bucuros, îndată a făcut un semn şi tulpina lucie s-a acoperit de ghimpi. Dar trecătorii tot se opreau; şi nu era care să nu se repeadă lacom, la floarea minunată.
Dar acum fiecare, când rupea floarea, lăsa câte o bobiţă de sânge în vârful vreunui ghimpe. Iar din ghimpe, sângele  a pătruns încetul cu încetul în tulpină, s-a ridicat până în boboci şi, într-o dimineaţă, floarea trandafirului se desfăcu roşie, aprinsă ca sângele.
Scaiul stătea ursuz alături. De la o vreme, se trezi şi-n dânsul pizma, că prea nu-l bagă nimeni în seamă.
–    Uite cum se înclină toţi trandafirului şi mie, nimeni.
Şi se rugă lui Dumnezeu să-i schimbe şi lui floarea, să i-o facă roşie, bătătoare la ochi ca a trandafirului. Atunci Dumnezeu i-a zis: Aşa e pe pământ. Fiecare aleargă după ce bate la ochi; dar numai eu ştiu că ce am menit odată, aşa rămâne aceeaşi!
A făcut Dumnezeu un semn şi floarea scaiului se făcu roşie ca focul … Şi-au trecut mereu drumeţii şi-au rupt întruna florile trandafirului şi nu s-au uitat la scai.

Ilie.I.Mirea, „Legende”, Bucureşti, 1937, p. 101.