Sfântul Ioan a fost cioban la vremea lui. Ajungând într-o seară acasă, vede că i s-a rătăcit un miel. Luându-se apoi pe urma lui, fără pic de mânie în suflet, l-a urmărit pas cu pas, dar de prins nu-l putea prinde, căci amândoi fugeau deopotrivă. Treceau peste tot, peste pământ şi peste ape, mergând amândoi pe deasupra şi nescufundându-se. Tocmai târziu Ioan ciobanul prinse mieluşelul şi, ridicându-l în braţe, începu să-l dezmierde şi să-i sărute picioarele, zicând:
– Sărăcuţul de tine! Tare trebuie să te mai doară picioruţele…
Dumnezeu, de sus, văzându-i mila lui cea curată şi sufletul său cel bun, se miră că, în loc să ucidă pe cel ce-l făcuse să alerge într-atâta, îl dezmiardă şi-l sărută, şi de aceea revărsă asupra lui harul cel dumnezeiesc şi-l prefăcu în sfânt.
”Sărbătorile la români” – Tudor Pamfile, p. 62, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 1997