Doamna profesor Olimpia Cotan Prună scrie nişte articole excelente despre măreţii Daci. Iată unul despre Ei, sper să vă trezească dorul şi dragul faţă de cine am fost şi cine suntem.
Opera eminesciană este puternic ancorată în mitologia străveche geto-dacă de o mare varietate şi originalitate: legende mitice, basme, mitologia medievală a întemeietorilor Ţarii Româneşti. Astfel, viziunea fascinantă a Daciei Antice creşte în poemul Memento Mori de la o idee simplă la borealism, la dacism şi daco-latinism, făcând din acesta poemul giganticelor creaţii cosmice unde omul şi zeii îşi măsoară forţele de dimensiuni cosmice, a cărei Zee Prometee e acea Dochie din Tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al Vieţii fără de moarte al lumii geto-dace. Ea păstrează legile şi datinile străbune, ca în Scrisoarea III; urmează drumul de la un erou mitic la unul legendar, ca în Grui şi Sânger; atinge mitul sacrificării luptătorilor pentru libertatea ţării, protejaţi de semidivinităţi, ca în Horiadele; creionează  Daciei şi divinităţile zoomorfe ieşite din Pontul Euxin în lupta cu duşmanii şi demonii, ca în Rugăciunea unui dac; prezintă miturile creaţiei plaiurilor româneşti străvechi cu Mumele pământului, ploii, mării, vântului, iernii, florilor, pădurii ca în Genaea – geneza, dar şi în poemele mitice: Gemenii, Nunta lui Brig – Belu, Sarmis, Ursitoarele etc.

Luceafărul este una dintre creaţiile de geniu ale savantului poet român Mihai Eminescu ce pune faţă în faţă energiile cosmice de la inferior la superior, cerurile existenţei, exprimate prin modalităţi poetice neatinse de nimeni pe pământ. Hiperyon  face parte dintr-o formă de energie superioară, faţă de vieţuirea pământeană. Lui i  s-a dat veşnicia nefiinţei nu durerea unei vieţi eterne.

Rândurile de vieţi,  înmărmuresc măreţ la  Eminescu, întru veşnica lor pomenire. Luceafărul luceşte diferit de viaţa pământeană în coloana de lumină. Este absorbit tangenţial, în vibraţiile energiei iubirii şi tentat să încalce ordinea cosmică, nevoit a cere ajutor energiilor înalte. El aleargă vijelios la Creator cu rugămintea fierbinte de a fi dezlegat de Greul negrei veşnicii, de nefiinţă. Dintre energiile pământene numai cele feminine, ale iubirii, l-au tulburat. În ruga sa fierbinte imploră să i se ia al nemuririi nimb / Şi focul din privire, să fie făcut mai puţin strălucitor, să fie trecut într-o formă de energie la care numai omul are acces:  O oră de iubire. Iubirea este cea mai puternică formă de energie. Menţine existenţa în echilibru şi îi dă stabilitate. Numai Cătălina intuieşte fiorul colosal al atracţiei universale căci: De dorul lui şi sufletul şi inima se împle şi se cufundă în vibraţia undelor care mişcă valurile în mare, pe când Cătălin percepe Luceafărul, ca fiind, lucitor şi rece, gândind fericirea lor în lume, nu în sferele astrale. Radiaţiile cosmice sunt absorbite de către planeta Pământ prin intermediul Soarelui. Resursele cosmice ţin în echilibru megaenergiile din octada fundamentală, cunoscute în mitologia română ca fiind Maginikele, adică magiile, asistentele Zânei Nika similară cu Dokia, columnă a Universului din centrul coloanelor de lumină şi energie, dintre Cer şi Pământ. Zâna Nika, la daci Dokia, a coordonat misiunea cosmică prin care cele opt megaenergii au dislocat o imensă calotă de pe apoasa Terra şi-au pulverizat-o în Cosmos, făurind atmosfera sau brâul maginikelor, iar în hăurile rămase s-a scurs apa, dezgolind o porţiune de uscat, ce a fost numită Pangeea. Aceste magii, megaenergii, veghează mereu la echilibrul existenţei pe Terra şi sunt păstrate în datinile şi obiceiurile româneşti în numele colacilor de mucenici, bradoşi, veghetori. Pe pământ sunt multe energii de tip uman, dar energiile feminine au cote speciale şi mai diversificate de implicare, prin sacra născătoare este faptul energiilor iubirii care-s fundamentale. De aceea Luceafărul călătoreşte pe vibraţiile cosmice, atras de energiile iubirii. În datinile româneşti Rusaliile, Ursitoarele, Şoimanele plutesc între Cer şi Pământ, se întâlnesc la răscruci de se lasă purtate de vârtejuri, pe căile văzduhului, ard locul unde poposesc. Luceafărul cere să se nască din păcat, conştient de inferioritatea energiilor pământene în raport cu cele cosmice, cât şi de faptul că fiecare dimensiune cosmică are legităţile sale iar noi, geto-dacii, ştim că există 9 ceruri şi nu ne-am dezlipit nici din primul Cer. Omul se naşte din păcat fiindcă Pământul este o formă de energie inferioară, nu pentru că suntem noi, oamenii, vinovaţi de această ierarhie a Universului energetic. Tinereţea fără bătrâneţe este viaţă veşnică, este viaţă fără de moarte. Este un Tărâm al Zânelor, o lume diferită energetic de unde pentru pământeni totul pare veşnic şi neschimbat.

Mitul cosmic al facerii lumii se leagă de existenţa Mamelor creatoare aşa cum în mitologia românească totul are mai întâi O Mamă. Mama sacră a Universului cosmic al Daciei este Dochia. În poemul Memento Mori  Eminescu scrie pagini de o rară ancorare existenţială în Universul dacic ancestral, prin Dochia, care, în datinile româneşti, îşi leapădă cele 9 cojoace de gheaţă, din cauza energiilor termice  în creştere, ca să rămână doar o stâncă, uscatul, în mijlocul apelor aşa cum geologia ne argumentează glaciaţiunile.
În ziua de 9 martie, la începuturile timpului, dar şi ale calendarului străvechi românesc, la echinocţiul de primăvară, se fac 9 turte subţiri  ce  se coc  pe vatră. Acestea se ung cu miere şi se presară cu nucă pisată, se aşază unele peste altele, apoi se mănâncă ritualic în familie, după ce se rosteşte o rugăciune închinată Sfintei Născătoare, care nu este alta decât Dokia (Do-apă şi Ki– pământ) cea care a născut Universul dintre Cer şi Pământ.
Grandioasa lucrare de facere a lumii o localizează în timp pe Dochia de când: Munţi se–nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare şi poartă pe albia lor insule fermecătoare. Dochia are un palat din: stânce sure cu stâlpi din munţi de piatră, cu streşini de pădure cu copaci care se mişcă între nouri adânciţi. Grădina este un fluviu cu insule, din care urcă scări de stânci cărunte.
Dochia este o regină veşnic jună, blondă şi cu braţe de argint. Poartă o mantie albastră înstelată. Are ochi albaştri şi o privire blândă pentru întreaga creaţie în mijlocul căreia se află. Ea oferă flori de aur şi aruncă fulgi de neauă peste ape. Lasă dungi de argint în verzii codri, roze albe peste văile în floare. Monumentală este cupola boltită dintre cer şi pământ ce se sprijină pe columne ce-nconjoară împrejur. Acesta este brâul atmosferic, cu perdele de azur, protejate sub privirile Dochiei, creatoarea şi unica împărăteasă între Cer şi Pământ. Dochia aduce lumina – Lumi Nika după ce a creat Universul pământean, cu florile şi plantele cu fauna şi oamenii, de sub atmosfera albastrului Cer.
Căile aerului albastre sunt căile Zânelor. Mihai Eminescu foloseşte numai cuvântul Zână şi Zee, pentru sacrele creatoare universale. Între Cer şi Pământ e o mreajă argintoasă – eterul, iar dincolo sunt bolţile înalte ce rămân întunecoase, întunericul cosmic infinit.

Ale stelelor icoane se nasc printre ape diafane, /Că uitându-te în fluvii, pari a te uita în ceri aşa cum Lucian Blaga scria: Sapă, sapă, sapă, sapă, /Până dai de stele-n apă. Eminescu precizează rădăcina unică a adâncimilor existenţei, care-i un Rai din Cer până în străfundul apelor: şi din aceeaşi rădăcină, un rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină, unite printr-o pânză diamantină, pe care păşeşte Dochia, cu păr de auree mătase, corp înalt şi mlădiet, şi trece râul către stâncile înalte.         
Nalte scări de stânci ea suie, atinge şi Pământul şi umple văzduhul de lumină. Alaiul de zâne iese din copaci şi se înclină la turmele de cerboaice albe – energii luminoase cu tălăngile la gât ce sunt energii sonore, ce înconjoară Stejarul Mare, Columnă a Cerului, din care iese Împărăteasa zâmbitoare. DO.KI.A veşnic tânără, ce împrăştie energiile benefice. Îşi cheamă Pasărea măiastră, Faniska, ştiută de bătrânii geto-dacilor. Dezleagă de la mal o luntre la care se înhamă lebezi albe, pe care le întâlnim şi la carul  lui Apollo, simbolul energiilor. Dochia trece apoi prin Pădurile Antice, la care privesc vrăjiţi şi caii albi ca spuma mării, păduri întunecate şi nemaivăzute, luminate doar de lebezile albe, până iese în Răsărit, unde se înalţă un Munte de două ori mai mar, decât depărtarea-n Soare. Stejarul Mare, Muntele cel Mare din Răsărit, care-i: Stâncă urcată pe stâncă, pas cu pas în infinit,/ Munte jumătate-n lume, jumătate-n infinit, sunt trimiteri directe la  Kogaionul Dacic.

În pieptul muntelui este o Poartă mare, pe unde Dochia urcă pe stânci. Pe aceeaşi cale ies Zori în coruri dalbe, popoare de stele-n râuri luminoase, Soarele şi Luna. Acolo locuiau Zeii Daciei, ce treceau prin Poarta solară, de coborau pe scări de stânci în verdea lume. Călătoreau pe cai albi, fascicole de energie luminoasă,  iar din cupe beau auroră cu de neguri alb-n spume.
Genialul poet universal, Mihai Eminescu, este un cunoscător al mitologiei străvechi româneşti şi ni-i prezintă pe zei ca fiind strămoşii noştri, cu haine întunecate, din vechime, ce par albe-n strălucire. Părul alb luceşte-n barbă pân la brâu şi râd cu veselie l-a paharelor ciocnire.  Dincolo de acel munte infinită e-ntinsoarea împărăţiei Soarelui, care are palate pe coaste de marmură, cu ferestre ce au perdele ţesute din mrejele de aur rumen unde aerul e diamant la care au ţesut ani mulţi la număr mânile  surorii albe, deci ale Dochiei, creatoarea universului, că nici umbra nu se prinde de-atmosfera radioasă. Sânzienele, ale Soarelui copile, pot trece prin eterul diafan, de se opreşte şi Soarele pe boltă la solstiţiul de vară privind fascinat cum aruncă-n lacurile limpezi roze, cu mânuţe albe, în zori de zi învăluite de zumzetul albinelor şi aromele  grânelor în pârg. Mihai Eminescu ne îndeamnă să luăm aminte la tablourile mândre din Mănăstire, nimerită zugrăvire  e miturilor dacice, a credinţei din bătrâni, a sacerdoţilor geto-daci, deţinătorii ştiinţei primordiale, Unicul Rai, care a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Mihai Eminescu încorporează mitologia unei Dacii eterne ce nu cunoaşte timp sau moarte, ce exprimă capacitatea de creaţie spirituală a poporului român, originală, sublimă şi strălucitoare. (M. Vulcănescu – Mitologia română)