Mi-am pierdut mama de patru săptămâni. Şi, de atunci, în fiecare dimineaţă când mă trezesc, primul meu gând este la ea. Mă întreb de ce înainte nu era acesta primul gând… Nu este un regret ci o constatare, căci acum probabil, tot ceea ce mi se părea natural să primesc la nivel de suflet, gândul ei zilnic – când trăia, îmi lipseşte. Nu m-am gândit niciodată în acest fel, la energia pe care o primim fără să o cerem, zi de zi, de la cea care ne-a dat naştere.

Am început să fiu atentă la tot ceea ce simţeam, la această lipsă acută pe care nu mi-o defineam. Această lipsă m-a împiedicat mai multe zile să scriu, să mă concentrez, să zâmbesc natural, cu tot sufletul, să fac ceea ce era atât de firesc să fac zilnic. Aşa am înţeles de unde vine nevoia de doliu, de îndepărtare, de reconsiderare.

Iubirea maternă este o susţinere necondiţionată a vieţii copilului şi o satisfacere necondiţionată a nevoilor sale. Dar la descrierea făcută mai este ceva important de adăugat. Susţinerea vieţii copilului are două aspecte: unul este cel al grijii şi responsabilităţii absolut necesare pentru menţinerea copilului în viaţă şi pentru creşterea sa în condiţii corespunzătoare, pe când celălalt aspect nu ţine numai de protejarea vieţii copilului. Este vorba de o atitudine care să-i insufle copilului dragoste de viaţă, care să-i dea sentimentul că e bine să trăieşti, că e bine să fii un băieţel sau o fetiţă, că e bine să fii pe pământul acesta! Aceste două aspecte ale iubirii materne sunt exprimate foarte concis în povestea biblică a creaţiei. Dumnezeu creează lumea şi omul, ceea ce corespunde simplei griji pentru existenţă şi pentru afirmarea sa. Dar Dumnezeu trece dincolo de această cerinţă minimă. în fiecare zi, după ce a fost creată natura – şi omul – Dumnezeu constată că „e bine”.

Iubirea maternă, în acest al doilea stadiu, face copilul să simtă că e bine să se fi născut, insuflă copilului dragostea de viaţă şi nu doar dorinţa de a rămâne în viaţă. Aceeaşi idee pare să fie exprimată într-un alt simbol biblic. Se spune că pe pământul făgăduinţei (ţara, pământul sunt întotdeauna simboluri materne) „curge lapte şi miere”. Laptele este simbolul primului aspect al iubirii, al îngrijirii şi susţinerii vieţii ca atare. Dar mierea simbolizează dulceaţa vieţii, dragostea de viaţă şi fericirea de a trăi. Cele mai multe mame sunt capabile să dea copilului lor lapte”, dar numai o mică parte din ele îi pot da şi „miere”. Ca să poată da miere, o mamă trebuie să fie nu numai o „bună mamă”, ci şi o persoană fericită – şi nu oricine ajunge la o asemenea stare. Importanţa acestui efect asupra copilului nu poate fi subliniată îndeajuns. Dragostea de viaţă a mamei este la fel de contagioasă ca anxietatea ei. Ambele atitudini au un efect profund asupra întregii personalităţi a copilului; se pot distinge clar, într-adevăr, printre copii, dar şi printre adulţi, cei ce au căpătat doar lapte” de cei ce au căpătat lapte şi miere” de la mama lor.

Spre deosebire de iubirea frăţească şi de cea erotică, care sunt iubiri între egali, relaţia mamei cu copilul este prin firea lucrurilor o relaţie de inegalitate, în care unul are nevoie de tot ajutorul posibil, iar celălalt îl oferă. Din cauza acestui caracter altruist, lipsit de orice egoism, iubirea maternă este considerată cea mai înaltă formă de iubire şi cea mai sfântă legătură emoţională. Se pare, totuşi, că cea mai mare realizare a iubirii materne nu constă în iubirea pentru copilul mic, ci în iubirea pentru copilul în creştere. Într-adevăr, marea majoritate a mamelor sunt mame iubitoare atâta timp cât copilul lor este mic şi încă total dependent de ele. Cele mai multe femei îşi doresc copii, sunt fericite cu copilul nou-născut şi foarte atente cu îngrijirea lui. Şi asta se întâmplă în ciuda faptului că ele nu „capătă” nimic în schimb de la copil, în afara câte unui zâmbet sau a expresiei satisfăcute de pe faţa copilului. Aceasta se poate defini ca  o nevoie de transcendere, care este una din nevoile fundamentale ale omului. Ea provine din însăşi conştienţa sa de sine, din faptul că omul nu poate fi satisfăcut doar cu rolul său de pământean, nu poate accepta rolul de zar aruncat la întâmplare. El vrea să se simtă creator, tânjeşte spre o transcendere a rolului pasiv de a fi fost creat, pur şi simplu. Există multe căi pentru a căpăta această satisfacţie a creaţiei proprii; cea mai firească şi totodată cea mai uşoară cale este grija şi iubirea mamei pentru creaţia sa. Ea se transcende pe sine însăşi prin copil, iubirea sa pentru copil dă sens şi însemnătate propriei sale vieţi.

Dar copilul trebuie să crească. Trebuie să plece din braţele mamei, de la sânul mamei, trebuie să devină până la urmă o fiinţă umană complet separată. Partea esenţială a iubirii materne este tocmai acea grijă pentru dezvoltarea copilului, care implică şi dorinţa ca separarea copilului să aibă loc. În asta constă principala deosebire faţă de iubirea erotică. În iubirea erotică, doi oameni care au fost separaţi devin una. În iubirea maternă, doi oameni care au fost una, se separă. Mama nu trebuie numai să tolereze, ci trebuie chiar să dorească şi să susţină separarea copilului. Abia în acest stadiu, iubirea maternă devine o sarcină dificilă, care presupune altruism, presupune capacitatea de a da tot fără să doreşti altceva decât fericirea celui iubit. Tocmai în acest stadiu, multe mame nu reuşesc să-şi joace rolul de mame iubitoare. Femeia narcisistă, dominatoare, posesivă poate reuşi să fie mamă iubitoare” doar atâta timp cât copilul ei este mic. Dar numai femeia într-adevăr iubitoare, femeia care este mai bucuroasă să dea decât să primească, cea care este puternic înrădăcinată în propria sa existenţă, poate fi o mamă iubitoare şi atunci când copilul este pe cale să se separe de ea.

Iubirea maternă pentru copilul în creştere, iubirea care nu vrea nimic pentru sine, este poate cea mai greu realizabilă formă de iubire şi totodată o formă de iubire care îţi poate înşela cel mai lesne aşteptările, din pricina uşurinţei cu care o mamă îşi poate iubi copilul încă mic. Şi tocmai din pricina acestei dificultăţi, o femeie nu poate fi o mamă iubitoare decât dacă ea poate în genere iubi; dacă îşi poate iubi soţul, dacă poate iubi alţi copii, dacă poate iubi străinii şi toate fiinţele umane. Femeia care nu este capabilă de iubire în acest sens poate fi omamă afectuoasă atâta vreme cât copilul ei este mic; dar nu poate fi o mamă într-adevăr iubitoare, testul pentru aceasta fiind disponibilitatea sa de a suporta separarea şi de a continua să iubească şi după ce separarea s-a produs.

Dar, de cele mai multe ori, pierderea mamei o simţim fiecare, aşa cum şi ea ne-a pierdut cumva pe noi, atunci când am plecat de-a acasă. Deosebirea este că atunci energia ei sufletească este prezentă şi ne alimentează, iar când ea numai există, ceva, indefinibil se rupe în noi. Acum este rândul nostru să hrănim sufletul mamei, şi este greu, acum îţi aduci aminte ceea ce-i plăcea, ceea ce făcea, şi încerci să repeţi şi să dăruieşti ca ofrandă toate acestea celor din jur, prin acte ritualice, pe care numai în aceste momente le înţelegi.