Sufletul, ceva atât de complex, atât de greu de definit, chiar dacă cuvântul este folosit în diferite contexte sau situații.

Am atâtea treburi de făcut într-un timp atât de scurt! Of, trebuie să ajung la timp la petrecere! Oare care brăţară se potriveşte la rochia aceasta. Repede, trebuie să găsesc imediat peria de păr! Era sa plec cu un bigudiu… Sandalele!!! Unde sunt cele albe???

…Am sunat cu emoţie la uşă, exact la ora stabilită. Oare-mi va deschide? Nu e o petrecere obişnuită. Unul dintre prieteni invitase pe cineva cu totul si cu totul special. Am nişte emoţii cumplite, simt că aproape pot străpunge cu privirea uşa aceasta care nu se mai deschide. Oare soneria e bună?

S-a deschis… M-a întâmpinat râzând unul dintre prieteni:

– Noroc de invitatul nostru, că el m-a trimis să-ţi deschid. Tu nu ţi-ai dat seama că iar ai apăsat pe comutator şi nu pe sonerie?

A, deci de asta nu se auzise soneria…

Abia aştept să îl văd. Mi-au spus atâtea despre el. Mi-au spus că pentru fiecare om poate cânta o melodie uluitoare. Melodia aceasta este chiar muzica sufletului celui care ascultă. Îmi voi auzi deci muzica sufletului!

Am fost uimită cât de tânăr era. Cred că m-am cam fâstâcit. Mă aşteptam cred să văd un bătrân asiatic. Dar nici pe departe nu era aşa. Era de-o seamă cu noi şi în plus era frumos şi atât de… uman. Dar ceva îl făcea atât de diferit de toţi oamenii pe care-i văzusem! Când m-a privit, am simţit că m-a văzut până în pânzele albe. Aşa ceva nu am mai simţit niciodată. O, Doamne, fă-mă să nu mă îndrăgostesc ca o şcolăriţă de el, de la prima vedere! Cel mai penibil este că, deşi ceilalţi nu văd nimic din frământarea şi din fâstâceala mea, pentru că sunt interioare, simt că el vede tot, până la cea mai fină nuanţă.

Dar asta este, dacă vede atât de mult şi înţelege mult. Nu am de ce să-mi mai fac atâtea probleme.

Nu mai contează câte prostii am spus la întâlnirea cu el, nu contează nimic decât că iată, acum am pătruns în încăperea cu instrumentele lui muzicale. Este aici o întreagă mică orchestră. Nu prea mă pricep, nu ştiu cum se numesc toate aceste instrumente. Recunosc o vioară, o chitară, o mică orgă, un flaut, ceva cu clape, plus nişte aranjamente care păreau mai degrabă sculpturi din lemn şi (parcă) sticlă decât instrumente muzicale…

M-a invitat să mă aşez. El merge lângă instrumentele lui. Eu mă liniştesc, nu ştiu ce are camera aceasta de mă cuprinde aşa o pace. Văd că stă ca în meditaţie în mijlocul orchestrei sale.

Este o linişte totală. Din nou nu ştiu cum este posibil, când ştiu că în spatele uşii subţiri este zarva petrecerii.

A luat în mână vioara, mai întâi. Era atât de adânc interiorizat, atât de transportat în altă lume, în lumea sufletului meu, încât părea imaterial, translucid. A apropiat încet arcuşul de corzi… Şi de aici a început minunea… Am simţit că inima mea a ieşit din corp şi s-a pulverizat în cele mai frumoase sunete. Cele mai intense şi mai sublime emoţii se colorau în culori nemaivăzute. Eu nu am mai ascultat până acum o muzică atât de răscolitoare şi care să răsune atât de adânc în fiinţa mea. Ce instrumente pot scoate asemenea sunete? Ce om poate cânta într-un asemenea mod?

Deschid ochii şi îl văd… Se mişca cu graţie printre instrumentele sale. Părea că aparţine unei alte lumi. Sufletul meu parcă se desprinde, aleargă ca vrăjită după el. Intru într-un fel de tunel, zbor şi ajung împreună cu el într-o lume imaterială, guvernată de alte legi. Zburăm printre culori, printre imagini abstracte despre care ştiu că sunt ale sufletului meu. E atât de straniu şi atât de frumos să mă plimb cu el prin propriul meu suflet! Frânturi de amintiri stau ca icoanele, emoţii adunate de-a lungul evoluţiei mă întâmpină fără să mă tulbure. Iată, aici, o structură despre care simt că este semnul nevindecat al unei suferinţe mai vechi. El se apropie şi modelează o nouă formă, armonioasă din substanţa veche. Îi dă şi o altă culoare, luminoasă. Acum nu mai e o cicatrice a sufletului aici, ci este un releu ce va rezona cu un anumit tip de fericire. El mă cheamă acum să văd altceva. Este ceva ca şi cum ar fi nişte alge verzi, dispuse concentric. Îmi zâmbeşte şi îmi transmite telepatic ce înseamnă ele. Este atât de simplu totul, privit de aici! Totul este atât de clar, totul se vede atât de bine de aici! Se vede tot trecutul. Iată, aici este o bibliotecă cu tot ce am citit eu. În treacăt fie spus, e cam mică, dar chiar şi aşa, este foarte interesant că toate cărţile citite sunt aici. Pot alege o carte şi prin simpla concentrare asupra ei ştiu orice scrie acolo. Nu am uitat absolut nimic din ce am citit. El vine către mine şi cu o infinită dragoste îmi întinde o carte.

– Dar pe acesta nu am citit-o…

Mi-o dă încă odată şi acum o simt. O pot răsfoi fără să o deschid măcar. Văd! Orice pagină îmi este accesibilă. O asimilez în bloc, deodată şi în cele mai mici nuanţe ale ei. Sunt atât de fericită. Pot cunoaşte orice lucru scris vreodată în orice limbă. Pot afla orice, dacă vreau. Toate iubirile trecute şi viitoare sunt aici, în faţa mea. Mă uit şi la prietenii mei, în cameră şi îi văd şi îi simt pe toţi, de parcă aş fi eu însămi. Da, este cu adevărat minunat.

Sunt atât de fericită! Mă uit după el, să-i comunic şi lui descoperirea mea şi să împărtăşesc cu el fericirea ce m-a cuprins. Mă uit peste tot, dar nu îl văd nicăieri. Nu apuc să mă mai întreb unde este, pentru că mă trezesc din nou în camera din care am plecat. Nu mai este nici un instrument aici. Şi nici el nu este aici. Merg în camera unde sunt ceilalţi. Se dansează, sunt veseli toţi. El nu este nici aici…

– Unde este invitatul vostru?

– Care invitat, că avem mai mulţi.

– Cel care cântă cântecul sufletelor.

– Ei, nu trebuia să o iei mot-à-mot. Vorbeam şi noi, aşa, metaforic. A plecat. A plictisit pe toată lumea. Ce înseamnă să ai încredere în recomandări…

– Ba să ştiţi că mie mi-a cântat chiar muzica sufletului.

– Da, se vedea de la o poştă că orice ţi-ar fi cântat, tot muzica sufletului tău ar fi fost… Păcat că ai adormit…

Mă fac că nu aud chicotelile din spate şi îmi iau rămas bun de la ei. Oricum, sunt nişte prieteni minunaţi, chiar dacă acum nu mă iau în serios deloc. Deocamdată nu înţeleg nimic, dar poate că există pe undeva vreun înţeles în toată această întâmplare. Trebuie să aflu unde este şi cine este el…

Am ajuns acasă. Deschid larg fereastra. Noaptea de vară năvăleşte în cameră, înmiresmată.

Mă reculeg cu greu. Mâinile încă îmi tremură pe pervaz. Sorb aerul cald încet, cu grijă, parcă pentru a nu tulbura misterul nopţii. De fapt, pentru a nu mă tulbura el pe mine…

Mă uit adânc în noapte. Îmi încordez cât pot de tare auzul. Se aude la început, slab ca o adiere, un sunet fin de vioară. O siluetă, aproape transparentă, apare, de după un sunet…

Luminiţa Manole, Iulie 2004