O poveste din vremuri apuse, plina de sensibilitate si frumusete, ca si Garofita Pietrei Craiului, o floare care creste doar intr-un singur loc pe planeta noastra – Piatra Craiului si care este un endemism unic in lume.
Demult, in vremuri indepartate, traia la poalele unor munti inalti din Carpatii un padurar cu familia sa: sotia si cei doi copii. Cel mai mic poreclit „Degetarut” blond, cu un glas ca un clinchet de clopotei si surioara lui „Garofita” (de vreo 5 ani), bruneta cu ochi negrii stralucitori; ce purta o rochita roz-caramizie incretita si cu dungi mai inchise dispuse in cerculete. Padurarul era cunoscut de toti pentru blandetea lui si grija ce o avea fata de animalele salbatice, el le punea hrana pe vreme de iarna. Uneori, ingrijea cate un pui de caprioara ratacit, alteori lega ranile unui iedut incoltit de fiare, ce se ivea in drumul lui pe cararile din padure.
Intr-o zi, aproape de casuta lor a cazut un pui de acvila (pajura) ranit la un picior de o sageata. Padurarul l-a luat in brate, i-a scos sageata si la pansat. L-a mai ingrijit apoi cateva zile, pana a mai prins putere si umbla fara sa schiopateze.
Copiii l-au indragit si il hraneau cu resturi din mancarea lor (carne, paine) i-au pus apa intr-o albie din curte, sa bea si sa se scalde ceea ce tare ii placea puiului de pajura.
Astfel s-a legat o stransa prietenie intre copii si pasarea care-parca le intelegea graiul. Cat erau singuri acasa, cat tatal lor era in padure la lucru, pasarea aceasta frumoasa era preocuparea lor.
Mama lor i-a parasit plecand in sat, unde s-a casatorit cu alt om, nu-i placea sa stea in padure!
Intr-o zi acvila simtindu-se in putere, se inalta in aer, rotindu-se de cateva ori apoi, iute ca sageata cobori din inaltul cerului, jos in curtea padurarului de unde cei doi copii o urmareau, minunandu-se de frumusetea ei.
Mult doreau si copiii sa vada muntii cu varfurile lor semete, sa zboare si ei spre inaltul cerului. Intr-o zi si-au spus dorinta pajurei, iar aceasta intelegandu-i a dat afirmativ din cap in semn ca ii va plimba pana la muntii invecinati.
Zis si facut! Intr-o zi fiind iar singuri acasa, pajura le-a facut semn sa vina, sa se aseze pe spatele ei; fetita il tinea in brate pe fratiorul ei mai mic si cu basmaluta ce o avea pe cap a infasurat gatul pajurei tinandu-se de el ca de capastru. Cand totul a fost gata acvila a facut un semn din cap parca ar fi zis: „fiti gata, pornim!”.
Erau uimiti de tot ce vedeau, zburand peste nesfarsite paduri de brazi. Dupa catva timp acvila s-a rotit in cerc, coborand langa niste stanci, aproape de un lac imens, care in lumina apusului de soare sclipea ca niste solzi de aur. Era marele lac Balea.
Copiii s-au dat jos de pe spatele pasarii si in timp ce ei culegeau afine si strugurei din acele locuri, aproape de padure, acvila, bucuroasa ca a gasit o bucata de carne de caprioara, s-a ospatat, mancand pe saturate, iar apoi a baut apa din lacul cu apa rece, cristalina.
Dar, bucuria a fost de scurta durata, deoarece dintr-o data biata acvila a cazut la pamant moarta. Se vede ca acea carne, era otravita, pusa drept momeala pentru animalele din padure, vanate pentru blana lor pretioasa (rasi, jderi, vulpi etc).
Bietii copii au plans amarnic pentru ca erau departe de casa, nu aveau cum sa mai ajunga la ei acasa, unde desigur ii astepta tatal lor ingrijorat. Copilasii au umblat tinandu-se de mana, prin preajma locului, sperand ca doar-doar vor intalni pe cineva sa-i gazduiasca. Soarele apunea, se insera, cand spre bucuria lor, au zarit in padurea din apropiere un castel in care jucau razele soarelui in asfintit. S-au indreptat intr-acolo si intr-adevar i-a intampinat o minunata zana imbracata in alb, pe fruntea careia stralucea o diadema: era zana acelor munti!
Copiii au ingenunchiat si cu lacrimi in ochi, o implorau sa-i gazduiasca peste noapte. Dar, in zadar o rugau, parca avea inima de piatra. In loc sa-i ajute le-a spus: „in palatul meu de cristal nu au voie sa intre pamantenii, singurul lucru ce pot sa-l fac este sa va transform in doua flori alese, sa cresteti in stancile calcaroase ale muntilor din apropiere, pe care voi nu-i cunoasteti, dar se numesc Muntii Piatra Craiului, asezati sub Muntii Fagaras. Veti creste acoperind stancile ca un covor verde, iar primavara, veti inflori, infrumusetand aceste locuri. Numai daca un tanar indraznet va ajunge prin aceste locuri, si va aduce cu el apa tamaduitoare de la sapte izvoare – de pe malul Oltului si va va stropi, veti redeveni fiinte omenesti, si va veti bucura de viata harazita oamenilor buni de pe pamant„.
Tinand un glob de aur stralucitor in mana, zana muntilor i-a fermecat, transformandu-i in doua flori frumoase, rare care nu se mai gasesc in toata Europa: Garofita rosu-caramizie, si Degetarutul care cu clinchetul lui cristalin trezeste toate florile de munte la viata.